Adevărata pocăinţă

03/05/2016
de către Editura Făclia

Traducere din limba engleză de

Dinu Moga

În Evanghelii întâlnim două învăţături de bază: pocăinţa şi iertarea păcatelor. Amândouă sunt date de Cristos şi obţinute prin credinţă. Prima pe care o vom studia este pocăinţa.

Pocăinţa vine după credinţă şi este un rezultat al credinţei. Omul nu se poate pocăi până n-a acceptat harul Evangheliei. El poate face aceasta numai dacă are credinţă. Când a acceptat Evanghelia, el părăseşte căile lui păcătoase - se pocăieşte. Pocăinţa şi credinţa sunt foarte strâns legate una de cealaltă, dar ele nu însemană acelaşi lucru. Pavel face diferenţă între ele, când scrie: "Pocăinţă faţă de Dumnezeu şi credinţă faţă de Domnul Isus Cristos".

Cuvântul ebraic pentru pocăinţă înseamnă întoarcere sau convertire, în timp ce cuvântul grecesc înseamnă o schimbare a minţii şi a planului. Ambele înţelesuri trebuie incluse în definiţia noastră: pocăinţa este întoarcerea adevărată a vieţii noastre spre Dumnezeu, ca rezultat al temerii sincere de El. Include omorârea firii şi reînnoirea spiritului minţii. Din această definiţie trebuie luat în considerare trei lucruri.

  1. Întoarcerea la Dumnezeu trebuie să însemne mai mult decât o schimbare a acţiunilor exterioare. Inima trebuie schimbată. Tocmai de aceea Ezechiel, când îi încuraja pe oameni să se pocăiască, spunea că pocăinţa este o problemă a inimii "lepădaţi de la voi toate fărădelegile, prin care aţi păcătuit, faceţi-vă rost de o inimă nouă şi un duh nou" (Ezechiel 18:31). Pocăinţa nu este adevărată dacă din inimă nu se îndepărtează răutatea.
  1. Pocăinţa este rezultatul unei frici sincere de Dumnezeu. Un păcătos nici măcar nu se va gândi la nevoia de pocăinţă până în momentul când află că Dumnezeu îl va judeca. Când află că Dumnezeu îl va judeca, conştiinţa lui îl va face să se îngrijoreze şi-l va îndemna să se întoarcă de pe căile lui rele cu pocăinţă. Adevărata convertire începe cu teamă şi cu ură faţă de păcat "întristarea voastră v-a adus la pocăinţă ... când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire" (2 Corin. 7: 9,10).
  1. Prima parte a pocăinţei este omorârea firii. Aceasta reiese din versete cum ar fi: "depărtează-te de rău şi fă binele; caută pacea şi aleargă după ea" (Psalmul 34:14). "Spălaţi-vă deci şi curăţaţi-vă! Luaţi dinaintea ochilor mei faptele rele pe care le-aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul! Învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea" (Isaia 1:16,17). E nevoie să se facă acest lucru pentru că "umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace" (Romani 8:6).

A doua parte a pocăinţei, reînnoirea duhului minţii, este demonstrată prin roada care se vede în viaţa persoanei convertite (vezi Galateni 5:22,23; Filipeni 4:8). Toate aceste lucruri le căpătăm prin unirea noastră cu Cristos. Dacă murim împreună cu El, vechea noastră natură este crucificată şi înviem împreună cu El la o viaţă nouă. Acest fel de pocăinţă nu este o chestiune care ţine un moment, o zi sau un an. Ea ţine toată viaţa. Naşterea din nou înseamnă că creştinul nu mai este controlat de păcat, cu toate că el încă va mai trebui să se lupte cu natura sa păcătoasă. Creştinul nu-şi pierde vechea lui natură, căci aceasta este cea care-l face să mai dorească lucruri rele. El nu poate fi complet eliberat de aceste dorinţe rele decât în momentul când moare. Când spunem că Dumnezeu iartă păcatul înţelegem că El ia vina şi pedeapsa păcatului. El nu îndepărtează prezenţa păcatului. Dar El face ceva care ne va aduce la o biruinţă şi mai mare - El dă credinciosului puterea Duhului de a birui păcatul. Întotdeauna trebuie să ne aducem aminte de slăbiciunile noastre şi de nevoia de a ne bizui pe Duhul Sfânt. În Romani 7 Pavel vorbeşte despre viaţa sa după ce a devenit creştin şi ne arată clar că după convertire păcatul rămâne în noi. Pavel mai simţea încă în el o împotrivire faţă de Legea lui Dumnezeu (v.23). El ştie că nimic bun nu locuieşte în carnea sa (v.18) şi că este mereu în conflict cu păcatul din cauza păcatului care este în el (v.24).

Unii oameni susţin învăţătura că cei ce sunt copiii lui Dumnezeu sunt renăscuţi prin mântuire şi făcuţi nevinovaţi astfel încât, oricât de mult păcătuiesc, ei sunt nevinovaţi înaintea lui Dumnezeu. Pentru că, spun ei, Duhul Sfânt este Cel care locuieşte acum în ei, ei nu mai trebuie să se împotrivească plăcerilor lor. Orice ar face ei acum nu mai este păcat, fiindcă este făcut de Duhul! Dar ce fel de Duh este acesta? Duhul Sfânt nu încurajează crima, imoralitatea, mândria, lăcomia şi înşelătoria. Duhul Sfânt este sursa dragostei, a virtuţii, modestiei, păcii şi adevărului. Duhul Sfânt este dat ca să ne călăuzească în dreptatea lui Dumnezeu.

În 2 Corinteni 7:11 Pavel vorbeşte despre şapte semne care dovedesc că un om s-a pocăit: dorinţa aprinsă de a se păzi împotriva ispitelor păcatului; râvna de a se curăţa de păcat şi strădania de a dovedi în mod practic sinceritatea şi reverenţa sa faţă de Dumnezeu; indignarea, adică mânia împotriva lui însuşi când îşi vede propria păcătoşenie şi nemulţumire înaintea lui Dumnezeu; groaza pe care o simte când se gândeşte la pedeapsa pe care o merită de la Dumnezeul cel drept; dorinţa de a-L asulta pe Dumnezeu; zelul, un efect al cunoaşterii propriei sale tendinţe de a păcătui, care îl face şi mai doritor să-L asculte pe Dumnezeu; ruşinea lăuntrică pe care o simte când se gândeşte la judecata divină a lui Dumnezeu asupra păcatului său şi la pedeapsa pe care ar fi trebuit s-o primească. În concluzie, putem spune că efectele pocăinţei sunt ascultarea de Dumnezeu; dragostea faţă de om; şi o viaţă sfântă şi curată.

Evanghelia este compusă din aceste două lucruri: pocăinţa şi iertarea păcatelor. Strigătul lui Ioan Botezătorul era: "Pocăiţi-vă căci împărăţia cerurilor este aproape" (Matei 3:2); iar învăţătura lui Cristos era asemănătoare: "Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie" (Marcu 1:15).

Biblia ne învaţă că pocăinţa este darul lui Dumnezeu şi nu un efect pe care îl putem noi produce. În Fapte 11:18 se spune că pocăinţa este un lucru pe care-l dă Dumnezeu: "Dumnezeu a dat deci şi neamurilor pocăinţa, ca să aibă viaţa". Acelaşi lucru se spune în 2 Timotei 2:25 "Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului". Dumnezeu îndeamnă pe toţi oamenii să se pocăiască, dar aceste îndemnuri sunt eficiente numai când Duhul Sfânt aduce omul la o viaţă nouă, la naşterea din nou.

Pocăinţa nu este, strict vorbind, cauza mântuirii, dar cele două sunt atât de apropiate încât sunt inseparabile. Biblia vorbeşte despre unii care au fost atât de luminaţi şi au văzut aşa de mult din lumina adevărului lui Dumnezeu, încât nu pot spune că sunt nevinovaţi. Când aceşti oameni şi-au împietrit în mod voit inimile şi au respins harul lui Dumnezeu cu dispreţ, de fapt ei au dispreţuit sângele lui Cristos şi au răstignit din nou pe Fiul lui Dumnezeu (Evrei 6:6). Acest gen de apostaţi nu se pot pocăi şi de aceea nu pot fi mântuiţi. Acest păcat este numit păcat neiertat sau păcatul împotriva Duhului Sfânt.

O examinare a doctrinei romano-catolice despre pocăinţă    

Romano-catolicii spun că pocăinţa este plângerea pentru păcatele din trecut şi evitarea lor în viitor; adică autopedepsire printr-un regret pentru păcat. Ei cred că pocăinţa este o disciplina severă care are ca scop stăpânirea firii şi o formă de pedepsire. Ei nu pomenesc nimic despre reînnoirea lăuntrică a omului şi despre schimbarea vieţii cu adevărat.

Ideea de iertare a păcatelor este foarte importantă. Să încercăm să-nţelegem acum învăţătura romano-catolică şi să vedem ce este greşit în această învăţătură. Aceştia spun că pocăinţa constă în: regret pentru păcat simţit cu inima; mărturisirea păcatului cu gura; şi satisfacerea dreptăţii lui Dumnezeu prin fapte bune. Ei spun că dacă vrem să primim iertarea păcatelor trebuie să îndeplinim aceste trei condiţii.

  1. Regretul pentru păcat. Învăţătura romano-catolică spune că este necesar ca omul să simtă regret şi că acest regret trebuie să fie în suficientă măsură şi perfect. Dar cum poate şti omul dacă regretul său a fost suficient pentru a plăti datoria pe care o are faţă de Dumnezeu? Suntem de acord că omului trebuie să-i pară rău pentru păcatele lui, dar noi nu afirmăm că el poate fi iertat pentru simplul fapt că regretă. Părerea de rău pentru păcat nu este cauza iertării. Speranţa unui păcătos nu este în lacrimile lui, ci în mila lui Dumnezeu. 
  1. Mărturisirea cu gura. Romano-catolicii ne învaţă că păcătosul trebuie să-şi mărturisească păcatele unui preot care apoi va putea să le îndepărteze. Ca să-şi sprijinească învăţătura ei se folosesc în mod greşit de anumite pasaje din Scriptură. Când Cristos i-a trimis pe leproşi la preot, spun ei, lepra este o imagine a păcatului cu care trebuie să te duci la preot. Dar Cristos i-a trimis la preot pe aceşti oameni, ca să împlinească Legea care spunea că în momentul când un lepros era vindecat, vindecarea lui trebuia confirmată de preot. O altă întrebuinţare greşită a Scripturii apare în legătură cu versetul: "Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii" (Iacov 5:16). Aceasta nu înseamnă că mărturisirea păcatelor trebuie făcută în faţa unui om special ales. Este limpede că aici se vorbeşte despre o mărturisire şi o rugăciune mutuală. Din acest verset nu se desprinde nevoia unei relaţii de acest gen între preot şi penitent. Argumentul care spune că legea lui Dumnezeu porunceşte mărturisirea păcatelor, în realitate nu are nici o bază. Mărturisirea în faţa unui preot nu este menţionată în Scripturi şi nici n-a fost inclusă în legea romano-catolică până la începutul secolui al XIII-lea.

Biblia ne învaţă că numai Domnul Dumnezeu ne poate îndepărta păcatele. El le poate uita şi le poate îndepărta din faţa Lui. Noi am greşit faţă de Dumnezeu, deci la El trebuie să mergem după împăcare. Dumnezeu cheamă păcătoşii la scaunul îndurării Sale, deci mila trebuie căutată numai la El. "Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: "Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!" şi Tu ai iertat vina păcatului meu" (Psalmul 32:5). "Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcate şi să ne curăţească de orice nelegiuire" (1 Ioan 1:9).

  1. Satisfacerea dreptăţii lui Dumnezeu prin fapte bune. Învăţătura aceasta spune că omul pocăit poate atrage mila lui Dumnezeu asupra lui prin lacrimi, post, dărnicie şi prin bunătate faţă de alţii. Făcând aceste lucruri se crede că omul plăteşte datoria pe care o are faţă de Dumnezeu; dă socoteală pentru păcatele lui şi îşi câştigă iertarea. Aceşti învăţători spun că, deşi Dumnezeu îndepărtează vina omului, El trebuie să-l pedepsească pe om de dragul disciplinei, dar omul poate evita aceasta prin "satisfacere". Dacă e adevărat acest lucru, atunci mântuirea noastră nu mai depinde numai de mila lui Dumnezeu, ci şi de faptele noastre bune. Contrar acestei idei, Scriptura ne învaţă că iertarea este gratuită. "El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt"(Tit 3:5). Cuvântul "iertare" vorbeşte despre un dar. Când spunem că un creditor a iertat o datorie spunem că el a anulat-o şi că nu mai este nimic de plătit. În acelaşi fel Domnul spune: "Eu îţi şterg fărădelegile, pentru Mine, şi nu-mi voi mai aduce aminte de păcatele tale" (Isaia 43:25).

Romano-catolicii susţin că păcatele pot fi şterse de botez, dar pentru păcatele de după botez trebuie plătit prin fapte satisfăcătoare. Dar Ioan ne spune hotărât: "Dacă cineva a păcătui, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Cristos cel neprihănit" (1 Ioan 2:1). Cristos este avocatul noastru continuu a cărui mijlocire înaintea lui Dumnezeu ne readuce mereu în favoarea Tatălui. Ioan Botezătorul a exclamat: "Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii" (Romani 1:29). Isus singur este Mielul lui Dumnezeu ceea ce înseamnă că El este singura jertfă pentru păcat.

Mai există o altă învăţătură despre păcat care trebuie respinsă - aberaţia că unele păcate sunt scuzabile (neaducătoare de moarte), iar altele aducătoare de moarte. Oamenii care susţin această idee de ordinul ficţiunii afirmă că pentru păcate scuzabile putem plăti cu o simplă repetare a rugăciunii Domnului sau lăsându-se să fim stropiţi cu apă sfinţită etc.. Dar această falsă învăţătură contravine adevăratei învăţături a Scripturii pentru că în Scriptură se spune fără nici o deosebire că: "plata păcatului este moartea" (Rom. 6:23). Când un credincios păcătuieşte, păcatul acela nu va cauza moartea spirituală a credinciosului (cu toate că el o merită), deoarece Dumnezeu este milos şi nu-i condamnă pe acei care sunt în Cristos Isus.

Unul dintre argumentele folosite pentru a sprijini învăţătura "satisfacerii" pentru păcate este găsit în exemplul lui David care a fost pedepsit de Dumnezeu cu moartea Fiului Său după ce David a fost iertat pentru păcatul pe care l-a făcut împotriva lui Urie şi a lui Batşeba. Dar Dumnezeu administrează două feluri de pedepse: de corecţie şi de răzbunare dreaptă. Moartea fiului lui David a fost pedeapsa lui Dumnezeu de corectare nu de revărsare a blestemului Lui.

Alte învăţături romano-catolice

O altă învăţătură pe care o respingem în mod categoric este învăţătura despre indulgenţă. Această învăţătură spune că există merite ale lui Cristos, ale apostolilor şi ale martirilor care sunt depozitate ca o comoară a Bisericii pe care Papa şi episcopii le pot împărţi altor oameni. Dacă doctrina aceasta ar fi adevărată atunci păcatele ar putea fi iertate prim meritele apostolilor şi ale martirilor, dar Biblia spune: "Sângele lui Isus Cristos ne curăţeşte de orice păcat" (1 Ioan 1:7). În Evrei 10:14, ni se spune: "Căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi". Iertarea păcatelor nu poate depinde în nici un fel de sângele martirilor.

Purgatoriul este învăţătura care susţine că după moarte omul trebuie să mai facă o altă "satisfacere" pentru păcatele sale înainte de a putea fi primit de Dumnezeu. Am arătat deja că sângele lui Isus este singurul mijloc de îndepărtare a păcatelor şi că nu mai este nevoie de nici o altă lucrare pentru a "satisface" dreptatea lui Dumnezeu înainte ca păcătosul să fie mântuit. Deci, dacă nu există purgatoriu atunci nu există nici chemarea de a ne ruga pentru oamenii care au murit, pentru că aceştia sunt deja ori primiţi ori respinşi de Dumnezeu. Biblia nu ne spune nicăieri să ne rugăm pentru cei ce au murit.

Articol preluat din cartea Creștinism biblic de John Calvin (Editura Făclia, Oradea, 1998).

© Editura Făclia

Preluarea acestui articol de pe situl Editurii Făclia este strict interzisă fără permisiunea scrisă a editurii

Alegerea

03/05/2016
de către Editura Făclia

Traducere din limba engleză de

Dinu Moga

Este evident că Dumnezeu nu i-a ales pe toţi oamenii pentru mântuire. Evanghelia nici măcar nu este predicată în toate părţile pământului, iar acolo unde este auzită, nu toţi o primesc. Trebuie să credem că Dumnezeu alege şi predestinează pe unii oameni. Dumnezeu nu aduce pe toată lumea, fără excepţie, la mântuire. Ceea ce El dă unora, opreşte altora. Acest contrast aruncă lumină asupra harului lui Dumnezeu descoperind unora alegerea făcută de El în dragoste. Pavel a scris: "Tot aşa şi în vremea de faţă este o rămăşiţă datorită unei alegeri prin har. Şi dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte" (Romani 11: 5,6). Pavel a simţit nevoia să ne amintească de alegerea noastră ca să ne arate că mântuirea este numai prin har. Celor care resping doctrina alegerii le lipseşte de asemenea umilinţa, deoarece ca să poţi înţelege că noi nu ne-am fi putut nici măcar întoarce spre Dumnezeu se cere o adevărată umilinţă. Cei neevlavioşi îşi bat joc de această doctrină, dar aceasta nu ne dă nouă un motiv ca să ascundem adevărul.

Unii au susţinut că alegerea lui Dumnezeu depinde de precunoaşterea Lui, aşa că El alege doar pe cei pe care i-a ştiut mai dinainte că se vor întoarce la El. Dar, în timp ce credem în precunoaşterea lui Dumnezeu, noi susţinem că alegerea Sa merge mai departe decât atât. Viaţa veşnică este predestinată pentru unii, condamnarea veşnică pentru alţii şi deci toţi oamenii sunt predestinaţi fie pentru viaţă, fie pentru moarte.

Dumnezeu a predestinat o naţiune în acelaşi fel cum a predestinat anumiţi indivizi. Iată un exemplu a felului cum El lucrează. Moise a spus poporului lui Israel că singurul motiv pentru care a fost ales acest popor este dragostea lui Dumnezeu. "Nu doar pentru că întreceţi la număr pe toate celelalte popoare. S-a alipit Domnul de voi şi v-a ales, căci voi sunteţi cel mai mic dintre toate popoarele; ci pentru că Domnul vă iubeşte, pentru că a vrut să ţină jurământul pe care l-a făcut părinţilor voştri" (Deut. 7:7,8). Când vedem că Dumnezeu a ales o naţiune numai ca să-şi arate harul Său faţă de nişte oameni încăpăţânaţi şi neascultători, n-avem dreptul să ne împotrivim judecăţii Sale dacă El a vrut să arate milă faţă de unii oameni.

Trebuie, de asemenea, să ţinem cont de faptul că Dumnezeu nu numai că oferă mântuire unor indivizi, dar şi face sigură primirea acesteia. Membrii familiei lui Cristos sunt o imagine excelentă a harului lui Dumnezeu pentru că, odată uniţi cu El, ei nu-şi mai pot pierde mântuirea.

Mai mult despre alegere

Mulţi oameni susţin că Dumnezeu a ştiut mai dinainte că unii vor merita harul Său şi pe aceştia El i-a ales să fie copiii Lui. Dar Pavel ne învaţă că: "El ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui" (Efeseni 1:4). Dumnezeu nu s-a purtat cu noi după felul cum am meritat. Când ne-a ales să fim sfinţi, nu ne-a ales pentru că a văzut dinainte că vom fi sfinţi.

Domnul Isus a dat o învăţătură clară despre predestinare: "Tot ce-mi dă Tatăl, va ajunge la Mine. Şi voia Celui ce M-a trimis este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El" (Ioan 6:37,39). "Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl care M-a trimis" (Ioan 6:44).

Mesajul Evangheliei este vestit la toată lumea, şi unii oameni spun că Dumnezeu se contrazice dacă El a invitat pe toţi oamenii să vină la El, dar primeşte numai pe câţiva care au fost aleşi. Dar prin predicarea Evangheliei toţi oamenii sunt chemaţi la pocăinţă. Totuşi, duhul de pocăinţă şi credinţă nu este dat tuturor. Darul credinţei este rar; dar aceasta nu împuţinează vina necredinţei. În Romani 9:20 şi 21 Pavel închide gura celor care zic că acest lucru este nedrept. În Romani 9 predestinaţia este foarte clar susţinută şi aici ni se spune clar că înainte ca cei doi să se fi născut, Dumnezeu a zis: "Pe Iacov l-am iubit, dar pe Esau l-am urât".

La trei dintre argumentele folosite împotriva predestinării trebuie să răspundem aici:

  1. Dumnezeu arată favoritism pentru că nu tratează pe toată lumea la fel. Dar noi spunem că toţi oamenii sunt vinovaţi, iar Dumnezeu are dreptul să-Şi arate judecata. El este milos şi îi mântuieşte pe unii.
  2. Credinţa în predestinare conduce la o neglijare a faptelor bune, deoarece oamenii pot spune că nu contează ce fac în moment ce Dumnezeu a decis deja dacă vor fi mântuiţi sau respinşi. Dar învăţătura Scripturii este total opusă acestei fărădelegi.
  3. Nu este nevoie să predicăm trăirea unei vieţi curate, pentru că bunătatea nu schimbă nimic. Am văzut că Pavel predica alegerea foarte clar, dar n-a slăbit cu nimic apelurile sale de a trăi o viaţă sfântă.

Augustin îi învăţa pe oameni cu multă înţelepciune: "Din moment ce nu-i cunoaştem pe cei care sunt aleşi, este înţelept ca noi să dorim mântuirea tuturor şi deci să dorim să facem din fiecare persoană cu care ne întâlnim un părtaş al păcii. Dar pacea noastră se va opri aspura fiilor păcii".

Articol preluat din cartea Creștinism biblic de John Calvin (Editura Făclia, Oradea, 1998).

© Editura Făclia

Preluarea acestui articol de pe situl Editurii Făclia este strict interzisă fără permisiunea scrisă a editurii

Căderea lui Adam şi păcatul originar

03/05/2016
de către Editura Făclia

Traducere din limba engleză de

Dinu Moga

Filozofia modernă pune accent pe demnitatea şi abilitatea mintală a omenirii. Teoria aceasta îi flatează pe oameni făcându-i să creadă că sunt îndemânatici, inteligenţi şi înţelepţi. Astfel omul este încurajat să producă prin propriul lui efort dorinţa de a face binele, de a evita răul şi de a-şi face o bună reputaţie. Această teorie ne învaţă că nu este nimic rău în natura omenească.

Învăţătura Bibliei despre natura omului este complet diferită. Din Biblie învăţăm că la început Dumnezeu l-a făcut pe om pur, bun şi cu o natură nobilă. Când ne aducem aminte de acest lucru, ar trebui să ne umilim nu să ne mândrim. Astăzi este imposibil să spui că omenirea este întotdeauna pură, bună şi nobilă. Când Adam n-a ascultat pe Dumnezeu şi a mâncat din fructul care îi era interzis, el a pângărit întreaga omenire. Acum noi suntem corupţi şi incapabili să alegem binele.

Dumnezeu i-a interzis lui Adam să mănânce din pomul cunoaşterii binelui şi răului ca să-i testeze ascultarea. Dacă Adam ar fi ascultat, ar fi dovedit că el s-a supus în mod voit autorităţii lui Dumnezeu. Când Adam a mâncat din fructul oprit fapta lui n-a fost numai o mică ofensă. El a arătat că nu voia să-L recunoască pe Dumnezeu ca Stăpân al său.

Un întreg şir de gânduri rele a premers neascultarea lui Adam. Înşelând-o pe Eva, şarpele a determinat-o să nu creadă Cuvântul lui Dumnezeu şi pe urmă să nu-L asculte. Cauza principală a păcatului a fost neascultarea. Pavel ne spune că "prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi" (Rom. 5:19). Trebuie, de asemenea, să observăm că Adam s-a răzvrătit împotriva conducerii lui Dumnezeu, dispreţuind adevărul şi crezând o minciună.

Adam a adus un blestem peste toată creaţia. Păcatul lui a fost transferat la toţi urmaşii lui. Aceasta este doctrina corupţiei moştenite, care se mai numeşte şi păcatul originar. Natura noastră, care la început a fost creată pură şi bună, este acum coruptă. Suntem afectaţi de păcat chiar de la naşterea noastră. David a fost un om ca şi noi, dar el a scris: "Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea" (Pslam 51:5). Înaintea lui Dumnezeu toţi suntem pătaţi de păcat, încă dinainte de a ne naşte. În Romani 5:12, Pavel face clar acest lucru: "De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor din pricină că toţi au păcătuit ...". Deci prin harul lui Cristos dreptatea şi viaţa ne sunt acordate din nou. Păcatul lui Adam s-a răspândit asupra întregii omeniri; dar mântuirea prin Cristos (prin imputarea dreptăţii) este dată întregii omenirii ca să asigure un remediu pentru păcat.

Să definim deci păcatul originar. Păcatul originar este moştenirea unei naturi corupte, care ne afectează fiecare parte a sufletului şi care atrage asupra noastră mânia lui Dumnezeu şi apoi ne face să comitem lucruri rele. Natura noastră este atât de coruptă de păcat, încât înaintea lui Dumnezeu suntem condamnaţi. Nu putem spune că noi suntem nevinovaţi şi că suntem condamnaţi pe baza unei greşeli făcută de un alt om. Corupţia păcatului este în noi. O dată ce în noi se găseşte păcat, noi merităm să fim pedepsiţi. Al treilea capitol din Romani ne dă informaţii clare despre păcatul originar.

Voinţa omului este roabă

Am învăţat că păcatul are putere asupra întregii omeniri, deci asupra fiecărui individ în parte. În cele ce urmează vom încerca să vedem dacă omul are într-adevăr libertate.

Există două pericole care trebuie evitate în această discuţie. În primul rând, nu trebuie să credem că omul şi-a pierdut orice putere de a face binele. Aceasta ne-ar da o scuză pentru păcatul leneviei. Ba mai rău, omul ar putea spune că nu are puterea să facă binele şi de aceea nu vede de ce ar mai trebui să încerce. A doua greşeală care trebuie evitată este să nu pretindem că posedăm nici măcar un gram de dreptate proprie. Dacă am spune că în noi există capacitatea de a face binele l-am jefui pe Dumnezeu de onoarea Sa şi ne-ar pîndi în pericolul de a comite păcatul mândriei.

Realitatea este că noi am pierdut orice fel de bunătate. Nevoia noastră este să cerem insistent de la Dumnezeu bunătatea pe care n-o avem în noi şi libertatea pe care am pierdut-o.

Filosofii spun că puterea raţiunii omului este suficientă pentru a-i guverna mintea şi prin urmare, acţiunile sale. Ei spun că voinţa poate fi ispitită de simţurile noastre, dar ea rămâne liberă să aleagă potrivit cu judecata noastră. Chiar şi unii scriitori creştini greşesc în această privinţă. Ei spun că voinţa este liberă, chiar dacă acceptă că este o libertate foarte limitată. Ei afirmă că omul alege de bună voie să facă răul, dar nu este forţat să facă acest lucru. Este adevărat, dar este o libertate foarte săracă dacă este numai o libertate de a face sau a nu face răul. În cazul acesta nu mai avem libertatea de a face binele.

Scriptura ne învaţă că omul alege binele numai când Duhul Sfânt îi dă această libertate. Noi trebuie să fim conştienţi despre puţinătatea propriei noastre bunătăţi şi să avem o opinie foarte înaltă despre bunătatea pe care ne-o poate da Dumnezeu. Gândul că noi avem propria noastră bunătate trebuie respins, pentru că acest gând vine de la diavolul. El este un mincinos, pentru că a spus lui Adam şi Evei: "Veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul".

Multe versete din Biblie susţin ideea că noi n-avem o bunătate proprie şi de aceea trebuie să ne întoarcem la Dumnezeu. "Blestemat să fie omul care se încrede în om ... şi îşi abate inima de la Domnul!" (Ieremia 17:5). "Nu de puterea calului se bucură El, nu-şi găseşte plăcerea în picioarele omului. Domnul iubeşte pe cei ce se tem de El, pe cei ce nădăjduiesc în bunătatea Lui" (Psalmul 147: 10-11). "El dă tărie celui obosit şi măreşte puterea celui ce cade în leşin" (Isaia 40:29).

Dumnezeu însă nu dă puterea Sa celor ce sunt mândri şi nerecunăscători. El aşteaptă să devenim conştienţi că avem nevoie să căpătăm putere de la El. Când însetăm după El, El ne va stâmpăra setea. "Căci voi turna ape peste pământul însetat şi râuri pe pământul uscat" (Isaia 44:3). Să nu credem niciodată că putem face singuri vreun bine. Trebuie să ne umilim şi să cerem Duhului lui Dumnezeu să ne ajute. Cineva l-a întrebat odată pe Augustim care este cerinţa cea mai importantă pentru a fi un adevărat credincios. Răspunsul lui a fost: "În primul rând, umilinţă; în al doilea rând, umilinţă; în al treilea rând, umilinţă".

Când Adam a păcătuit şi prin păcatul lui a produs căderea întregii omeniriiî n păcat, omenirea întreagă a pierdut o parte din darurile lui Dumnezeu. Alte daruri au fost pângărite, dar nu pierdute. De exemplu, am pierdut puterea de a-L iubi pe Dumnezeu, puterea de a ne iubi aproapele şi aspiraţia către sfinţenie şi dreptate. Am contaminat înzestrările unei minţi sănătoase şi dorinţa de a fi drepţi din punct de vedere moral.

Omul, desigur, nu şi-a pierdut puterea de a judeca. El poate înţelege, poate judeca şi poate cunoaşte diferenţa între bine şi rău. Dar există o diferenţă între înţelegerea lucrurilor care au de-a face cu viaţa noastră pe pământ şi înţelegerea lucrurilor cereşti. Putem cunoaştem lucrurile cereşti cu mintea noastră parţial coruptă. Nu putem însă folosi o minte coruptă pentru a-l cunoaşte pe Dumnezeu, dreptatea Lui sau tainele împărăţiei cerului.

În lumea dimprejurul nostru există dovezi foarte solide că omul mai are capacitatea de a judeca. În primul rând, putem vedea că omul este o creatură sociabilă şi trăieşte în comunităţi. Fiecare om ştie că este nevoie să existe anumite legi după care trebuie condusă o societate. În al doilea rând, aproape fiecare om are anumite deprinderi, talente şi aptitudini. Acest fapt demonstrează că mintea omenească este înzestrată cu anumite talente puternice. Şi în al treilea rând, scriitorii au produs lucrări excelente care ne obligă să vedem în ele o gândire foarte capabilă.

Cu toate că s-ar putea ca aceşti oameni să nu-şi dea seama de acest adevăr, darurile pe care le au ei şi darurile pe care le avem şi noi sunt de la Duhul lui Dumnezeu. El este singura sursă a adevărului.

S-ar putea să ne întrebăm de câtă putere are nevoie raţiunea noastră ca să ne ajute să-l cunoaştem pe Dumnezeu şi să înţelegem dragostea Sa părintească faţă de noi. Trebuie să răspundem că până şi cei mai înţelepţi oameni cunosc foarte, foarte puţin dacă Dumnezeu nu le luminează cunoaşterea. Lumina lor se aseamănă cu lumina pe care ar primi-o de la o lanternă în timpul unei nopţi întunecoase. Ei cunosc foarte puţin atributele lui Dumnezeu. Dar nu se pot folosi de necunoaşterea lor pentru a se scuza de lipsa lor de evlavie. Însă lumina pe care o au ei nu le este suficientă pentru a ajunge la adevăr.

Acest adevăr îl învăţăm atât din Biblie cât şi din observaţiile făcute asupra omenirii. Când Petru şi-a dat seama că Isus era Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu, Isus i-a răspuns: "Nu carnea şi sângele ţi-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl meu care este în ceruri" (Matei 16:17). Psalmul 36:9, ne spune: "Căci la Tine este izvorul vieţii; prin lumina Ta vedem lumina". Când Moise a mustrat poporul lui Israel pentru că acesta a uitat minunile lui Dumnezeu, el a zis: "Aţi văzut tot ce a făcut Domnul sub ochii voştri ... minunile şi semnele acelea mari, dar Domnul nu v-a dat minte să pricepeţi, nici ochi să vedeţi, nici urechi să auziţi, până în ziua de azi" (Deut. 29:2-4). Domnul vorbeşte prin Ieremia: "Le voi da o inimă ca să înţeleagă că Eu sunt Domnul" (Ieremia 24:7). Înseamnă deci că poporul n-a avut acea înţelepciune spirituală, dar Dumnezeu urma să le-o dea. Lucrul acesta este clar menţionat în Ioan 6:44: "Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu-l atrage Tatăl care M-a trimis".

Apostolul Pavel spune că toată înţelepciunea omenească este o nebunie (1 Cor. 1:18). Apoi acelaşi apostol spune: "Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate spiritual" (1 Cor. 2:14). Înţelegerea spirituală cu care suntem înzestraţi este darul spiritual al lui Dumnezeu. Acest lucru este arătat în rugăciunea lui Pavel: "Şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Cristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea Lui" (Efeseni 1:17). Pavel continuă cu afirmaţia: "Şi să vă lumineze ochii inimii" (Efeseni 1:18). Este deci un fapt adevărat că noi suntem orbi şi nu cunoaştem aproape nimic despre Dumnezeu dacă El nu ne luminează minţile.

Ne mai putem întreba dacă nu cumva omul are putinţa de a cunoaşte a standardele pe care Dumnezeu le doreşte pentru vieţile noastre. Da, noi putem cunoaşte binele şi răul. "Când neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi sunt singuri lege; şi ei dovedesc că lucrarea legii este scrisă în inimile lor" (Rom. 2:14,15). Dacă neamurile au legea scrisă în inimile lor, atunci este cert că aceştia au o cunoaştere despre bine şi rău. Propria lor conştiinţă este legea lor, dar aceasta nu le face prea mult bine. Ei pot deosebi binele de rău, dar când continuă să trăiască în păcat cunoaşterea lor îi fac responsabili şi conduce la dreapta lor condamnare.

Mintea omului nu are putere să facă binele. Ea nici măcar nu încearcă să facă binele. Când Pavel spunea că el dorea să facă binele, dar nu putea (Rom. 7:15), el vorbea în calitate de creştin. Omul firesc nu experimentează acest conflict lăuntric. El nici măcar nu doreşte să facă binele. Pavel spune că nici un lucru bun nu locuieşte în el, adică în carnea lui. Orice bunătate care acum este în el vine de la Dumnezeu şi nu de la el.

Numai omul născut din nou experimentează acest conflict lăuntric care este descris în Romani 7: 22-23: "Fiincă, după omul dinăuntru îmi place legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele". Augustin a spus: "Mărturiseşte că orice lucru bun pe care îl ai în tine este de la Dumnezeu; orice lucru rău este de la tine. Nimic nu este al nostru, decât păcatul".

Voinţa înrobită de păcat a omului poate fi eliberată numai prin har.

Isus a spus: "Ce este născut din fire este fire". Aici cuvântul "fire" înseamnă "natura umană". Pavel spune că mintea naturală este moarte, pentru că se împotriveşte lui Dumnezeu (Romani 8:6-7). Ea nu se supune Legii lui Dumnezeu; de fapt, nu poate să se supună. Mintea firească luptă împotriva lui Dumnezeu cu toate puterile ei. Dacă aşa se manifestă firea pământească, atunci ea nu merită decât moartea.

Argumentul Domnului continuă. El ne spune că trebuie să ne naştem din nou. Şi "naşterea din nou" nu înseamnă numai o reînnoire a emoţiilor omului şi a dorinţelor carnale, ci şi o reînnoire a sufletului său. Lucrul acesta este arătat în Efeseni 4:22,23: "Să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare; şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre". Pasiunile păcătoase nu se nasc numai din dorinţe rele - ele vin din minte.

Să nu avem iluzia că mintea omenească este oarecum bună prin natura ei. Ieremia o condamnă cu aceste cuvinte: "Inima este nespus de înşelătoare şi din cale afară de rea". Pavel preia din profeţi aceeaşi informaţie şi spune: "Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar. Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul. Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar" (Romani 3:10-12).

Pavel explică foarte clar şi arătă că nu numai oamenii răi sunt nedrepţi. Nimeni nu are o dreptate a lui însuşi afară de dreptatea lui Cristos. Niciodată nu vom găsi adevărata bunătate în noi, chiar dacă viaţa omului suferă numai de câteva vicii .

Recunosc că au existat oameni care au încercat toată viaţa lor să facă binele. Lupta lor continuă de a face binele a fost o dovadă a unei anumite măsuri de puritate din viaţa lor. Aceşti oameni ne fac să credem că natura omenească nu este în întregime coruptă. În viaţa acestor oameni Domnul a împiedicat ca natura lor coruptă să se manifeste în afară. Asemenea virtuţi nu caracterizează în mod obişnuit natura omenească. Pe acestea le considerăm favoruri din partea lui Dumnezeu. Dar şi acestor oameni tot le lipseşte acel element principal al dreptăţii, pentru că datoria principală a omului este să vestească gloria lui Dumnezeu.

Voinţa omului este atât de puternic încătuşată de păcat, încât nu se poate îndrepta spre bine şi îi este şi mai greu să se alipească de bine. Voinţa omului este roabă păcatului. Dacă facem un singur pas spre Dumnezeu, aceasta se datorează în întregime harului lui Dumnezeu. Ieremia spune: "Întoarce-mă Tu şi mă voi întoarce" (Ieremia 31:18). Totuşi omul mai are o voinţă. Când omenirea a căzut în păcat, omul a fost supus nevoii de a sluji păcatului. Omului nu i-a fost luată voinţa, dar aceasta s-a îmbolnăvit. Omenirea este dotată cu această capacitate numită voinţă. Voinţa de a face răul aparţine naturii noastre corupte. Voinţa de a face binele este dată prin harul lui Dumnezeu.

Voinţa omenirii şi-a pierdut libertatea şi este obligată să facă răul. Această afirmaţie poate fi greu de acceptat. Să facem însă deosebire între necesitate şi obligaţie. Să examinăm un exemplu. Toţi suntem de acord că natura lui Dumnezeu este să facă numai binele. Bunătatea Sa infinită face imposibil pentru El să comită răul. Totuşi Dumnezeu îşi înfrânează libertatea voinţei Sale de a face binele. În mod similar, deşi omul este supus păcatului nu-l obligă nimeni să păcătuiască. Oamenii păcătuiesc de bună voie. Mintea omului se întoarce nerăbdătoare spre păcat, nu pentru că omul este forţat în mod violent, ci datorită propriei sale voinţe.

Numai harul vindecă stricăciunea naturii umane. Harul lui Dumnezeu, când lucrează în noi, pune în noi dorinţa de dreptate. Apoi harul continuă şi întăreşte această dorinţă, aşa încât vom persevera până la sfârşit. Pavel scrie: "Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Isus Cristos" (Filipeni 1:6). Dumnezeu schimbă voinţa noastră. Dumnezeu nu întăreşte o voinţă slabă, ci o schimbă. În următoarele texte, Biblia ne arată că voinţa umană este atât de neputinciosă, încât singura cale este ca ea să fie transformată de Dumnezeu: "Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră, şi vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele" (Ezechiel 36: 26,27). Voinţa umană nu este desfiinţată, ci este înnoită, fiind schimbată din rău în bine. "Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea" (Filipeni 2:13).

După ce voinţa umană este convertită numai prin puterea lui Dumnezeu, Dumnezeu continuă să lucreze binele în noi. Nici chiar acum noi nu contribuim la înfăptuirea lucrurilor bune, ci trebuie să ne bazăm pe Dumnezeu ca El să lucreze prin noi. Tot ce este bun şi drept în voinţa omului aparţine lui Dumnezeu. "Le voi da o inimă şi o cale, ca să se teamă de mine pe veci ... . Nu Mă voi opri să le fac binele şi voi pune teama de Mine în inimile lor, ca să nu se depărteze de mine".

David şi Solomon şi-au dat seama că au nevoie de Dumnezeu ca să-i ajute să facă binele. "Domnul Dumnezeul nostru să fie cu noi şi să ne plece inimile spre El, ca să umblăm în toate căile Lui şi să păzim poruncile Lui" (1 Împ. 8:58). David îi cere lui Dumnezeu: "Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic" (Psal. 51:10). David a înţeles că sfinţenia vine numai de la Dumnezeu.

Cristos ne-a dezvăluit acest adevăr şi mai clar: "Rămâneţi în Mine şi Eu voi râmâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa, nici voi nu puteţi aduce roadă dacă nu rămâneţi în Mine" (Ioan 15:4). La fel de decisivă este concluzia lui Cristos: "Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic" (Ioan 15:5).

Pavel a scris: "Căci Dumnezeu este acela care lucrează în voi şi vă dă după plăcerea Lui şi voinţa şi înfăptuirea" (Filip. 2:13). Prima cauză a unei fapte bune este voinţa de a o face. A doua cauză presupune un efort eficient realizării acesteia. Autorul voinţei şi faptei noastre bune este Dumnezeu. Ori de câte ori pretindem că voinţa şi fapta sunt ale noastre, furăm de la Dumnezeu. Dumnezeu începe şi Dumnezeu sfârşeşte.

În experienţa convertirii, Dumnezeu nu acordă omului posibilitatea de a alege să asculte sau să nu asculte. Voinţa reînnoită este dată în urma alegerii lui Dumnezeu, nu în urma hotărârii omului de a o cere. Domnul, prin Duhul Său, direcţionează, frânge, potriveşte şi domneşte în inima noastră ca în Împărăţia Sa.

O dată ce am dovedit că nu depinde de om dacă acceptă sau respinge harul lui Dumnezeu, un alt adevăr iese la iveală din adevărul deja stabilit. După ce omul a fost ales de Dumnezeu, acesta va persevera în viaţa de credinţă. Această perseverare este darul lui Dumnezeu şi nu răsplata pentru meritul omului.

Metoda de lucru a harului nu este să-i ia omului voinţa, ci s-o schimbe dintr-o voinţă rea într-o voinţă bună, şi apoi s-o asiste, schimbând impulsurile omului ca acesta să asculte din inimă. Harul nu este dat tuturor oamenilor. Cei ce-l primesc nu-l primesc ca pe o răsplată pentru meritele sau faptele lor, ci ca pe o favoare gratuită. Voinţa omului nu obţine har prin libertate, ci libertate prin har. 

Cum lucrează Dumnezeu în inimile oamenilor. 

Voinţa umană se aseamănă puţin cu un cal. Îl poate avea ca şi călăreţ fie pe Dumnezeu, fie pe diavolul. Când Dumnezeu este călăreţul, El ne îndreaptă spre direcţia bună. Dacă diavolul este călăreţul, ne îndreptăm spre pierzare. Omul firesc nu este obligat, fără voia lui, să-l asculte pe diavolul, dar el este atât de orbit de înţelepciunea diavolului, încât din necesitate şi prin propria lui voinţă se supune şi ascultă de diavolul.

În cartea lui Iov ni se prezintă o anume acţiune care este şi fapta lui Dumnezeu, şi a diavolului, şi a oamenilor. Cum poate fi adevărat acest lucru? Ni se spune că nişte caldeeni i-au omorât lui Iov păstorii şi i-au furat oile. La baza acestei acţiuni au stat trei scopuri diferite. Domnul a vrut să încerce răbdarea lui Iov; Satana a urmărit să-l ruineze; iar caldeenii au vrut să se îmbogăţească prin jaf. Toate cele trei planuri s-au sincronizat. Domnul i-a permis Satanei să-l lovească pe Iov şi să-i folosească pe caldeeni ca instrumente ale Lui. Satan le-a înşelat minţile, deja corupte, ca să comită crima. Astfel caldeenii s-au grăbit să-şi ducă planul la îndeplinire făcându-se astfel vinovaţi.

Când citim în Biblie că Dumnezeu a împietrit inima celor răi, asemenea afirmaţie n-o explicăm spunând că Dumnezeu "a ştiut dinainte" cursul acţiunii lor şi de aceea a acţionat în consecinţă cu această cunoaştere, şi nici că El a "permis" un lucru contrar voinţei Sale. Explicaţia corectă are două părţi:

  1. Omul de la care Dumnezeu ia lumina Sa rămâne în întuneric. Fără Duhul lui Dumnezeu inima omului este tare ca piatra. Deci este corect să spunem că Dumnezeu împietreşte inima omului.
  1. Dumnezeu judecă folosindu-se de Satana. Satana este cel care controlează în mod indirect voinţa celor răi.

Când ne uităm împrejurul nostru este uşor să credem că omul îşi controlează destinul, dar Biblia ne spune că voinţa omului este controlată de Dumnezeu. Dumnezeu i-a convins pe egipteni să dea poporului lui Israel bogăţiile lor cele mai preţioase înaintea ieşirii israeliţilor din Egipt (Exodul 12:35,36). Când le-a zis fiilor Lui: "Dumnezeul cel atotputenic să vă facă să căpătaţi trecere înaintea omului aceluia" (Genesa 43:14), Iacov a ştiut că Dumnezeu este cel care schimbă gândirea oamenilor potrivit cu planul Său.

Răspunsuri la argunentele care susţin că omul are voinţă liberă

  1. Oamenii spun că dacă omul păcătuieşte din necesitate, păcatul lui nu este cu adevărat păcat. Greşeala devine păcat numai dacă omul are voinţa liberă de a evita să păcătuiască.

Nu putem scuza păcatul spunând că el este necesar. Nici nu putem spune că păcatul poate fi evitat pentru că el este voluntar. Păcatul nu este scuzabil în primul rând pentru că ştim că voinţa omului este supusă păcatului, apoi din cauza stării în care a fost creată voinţa noastră, şi în mod deosebit pentru că voinţa noastră a fost coruptă. Adam s-a supus diavolului de bună voie şi de atunci încoace omenirea este încătuşată de păcat.

A doua parte a argumentului confundă voinţa cu libertatea. Am arătat deja că lucrurile pot fi făcute de bună voie de cei care nu au libertatea de a alege între bine şi rău.

  1. Dacă omul nu poate alege binele sau răul oamenii spun că nu-i drept să-l pedepseşti sau să-l răsplăteşti.

Noi răspundem că este absolut drept ca Dumnezeu să pedepseasă păcatul de îndată ce păcătosul este de vină. El păcătuieşte de bună voie, aşa că nu contează dacă el păcătuieşte cu o minte liberă sau cu una robită. Cât priveşte răsplătirile, pe acestea noi le primim ca un rezultat al bunătăţii lui Dumnezeu; nu pentru că le merităm. Dacă ar fi să primim ce merităm, ar trebui să primim pedeapsa. Dar Dumnezeu revarsă peste noi - nu pedeapsa pe care o merităm - ci harul nemeritat. 

  1. Unii oameni spun că omul trebuie să aibă puterea să asculte pentru că altfel nu l-am mai putea îndemna sau avertiza în privinţa unor anumite lucruri.

Dar Cristos a fost cel care a spus: "Despărţiţi de mine nu puteţi face nimic", şi totuşi El condamnă faptele rele şi ne îndeamnă la fapte bune. Pavel îi condamnă pe corinteni pentru lipsa lor de dragoste, şi totuşi se roagă cu înflăcărare ca Domnul să le dea dragoste.

Îndemnurile sunt întrebuinţate în două feluri: în primul rând, înaintea scaunului de judecată ele vor servi ca mărturii împotriva celor care le-au respins. Asemenea oameni vor fi obligaţi să accepte că vina pentru împietrirea lor este numai a lor. Dar, în al doilea rând, îndemnurile sunt de mare folos credincioşilor. Dumnezeu se foloseşte de Cuvântul Său ca să ne pregătească să primim harul de care avem nevoie ca să putem asculta îndemnurile Sale. Şi îndemnurile sunt, desigur, folositoare pentru a-l convinge pe om să se ferească de păcat. Ele ne încurajează să dorim ceea ce este bun, ne trezeşte din lenevie şi ne determină să urâm păcatul.

4.Unii argumentează că, sau Dumnezeu îşi bate joc de noi când cere de la noi sfinţenie şi ne interzice păcatul, sau noi avem puterea să dăm ceea ce ne cere El.

Această obişnuită eroare se naşte dintr-o totală necunoaştere a naturii legii. Scrierile lui Pavel spun clar că, deşi noi nu putem ţine legea, ea ne-a fost dată ca să ne convingă de păcat. "Legea a fost adăugată din pricina călcărilor de lege"; "prin lege vine cunoaşterea deplină a păcatului"; "păcatul nu l-am cunoscut decât prin lege"; "legea a venit ca să se înmulţească greşeala" (Galateni 3:19; Romani 3:20; 7:7; 5:20).

Oamenii nu sunt lipsiţi de simţuri, aşa cum sunt pietrele. A existat un scop pentru care Dumnezeu a dat legea Sa. Cel puţin oamenii neevlavioşi învaţă de la ea că Dumnezeu urăşte destrăbălările lor. Dar legea le este în mod sigur de mare ajutor când de la ea învaţă despre neputinţa lor de a trăi drept şi despre nevoia de a căuta adăpost în harul lui Dumnezeu. Augustin spunea următorul lucru: "Dumnezeu ne porunceşte să dăm ce nu putem da, ca să ştim ce să cerem". Dumnezeu poate pretinde de la noi, care suntem ai Lui tot ce vrea, pentru că El ne dă ce ne porunceşte să dăm!

  1. Unele versete din Biblie par să ne indice că omul are voinţă liberă: "căutaţi binele şi nu răul ca să trăiţi" (Amos 5:14); "Israele, dacă te vei întoarce la Mine, zice Domnul, nu vei mai rătăci" (Ieremia 4:1).

Înţelegerea corectă a acestor versete este că Dumnezeu lucrează cu dreptate atunci când le spune celor răi că nu vor avea parte de favoarea Sa până nu se vor depărta de căile lor rele. Dumnezeu are motive serioase să spună lucrul acesta chiar şi dacă o face numai ca să arate că este corect să-i excludă de la binecuvântările rezervate doar adevăraţilor închinători. Când la o poruncă Dumnezeu mai adaugă o promisiune, El face pentru ca prin dulceaţa acelei promisiuni să învioreze naturile noastre indolente.

  1. Biblia spune că faptele noastre bune ne aparţin. Unii spun că dacă Dumnezeu acţionează prin noi ca să facem fapte bune, atunci faptele bune făcute de noi nu ne aparţin. Dar repet încă o dată că Dumnezeu nu lucrează cu omul ca şi cu piatra. Noi atribuim omului puteri naturale cu care aprobă sau respinge ceva, doreşte sau nu doreşte un lucru, cooperează sau se opune. El poate aproba deşertăciunea, poate respinge binele, are voinţa să facă răul, are voinţa să facă binele, se străduieşte să facă răul şi rezistă dreptăţii. Dar când voinţa omului este reînnoită este drept să spunem că el lucrează când Duhul Sfânt lucrează în el, pentru că voinţa sa este aceeaşi cu voinţa Duhului lui Dumnezeu.

Omul căzut trebuie să caute mântuirea în Cristos.

Fiinţa umană se găseşte într-o stare de corupţie care îi aduce numai ruşine până în momentul când este schimbată de Cristos, Mântuitorul. Deşi ştim că Dumnezeu este un Tată, conştiinţele noastre ne spun că noi nu suntem vrednici să fim fiii Lui. Putem însă deveni fiii Săi prin moartea lui Cristos. "Şi viaţa veşnică este aceasta: să te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Cristos, pe care l-ai trimis Tu" (Ioan 17:3). Nimeni nu poate deveni fiul lui Dumnezeu fără o intervenţie din partea lui Cristos. "Dar tuturor celor ce l-au primit, adică celor ce cred în numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copiii ai lui Dumnezeu" (Ioan 1:12).

Prin întreg Vechiul Testament oamenii au fost învăţaţi să privească înainte la venirea lui Mesia, Cristosul. În clipa de faţă vom menţiona numai două referiri la Cristos: "Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un fiu şi-i va pune numele Emanuel" (Isaia 7:14); "Voi pune peste ele un singur păstor şi anume pe Robul Meu David; El le va paşte, El va fi păstorul lor. Eu, Domnul, voi fi Dumnezeul lor" (Ezechiel 34:23,24).

Cunoaşterea lui Dumnezeu care mântuieşte a fost dintotdeauna şi va fi numai prin Isus Cristos.

Articol preluat din cartea Creștinism biblic de John Calvin (Editura Făclia, Oradea, 1998).

© Editura Făclia

Preluarea acestui articol de pe situl Editurii Făclia este strict interzisă fără permisiunea scrisă a editurii

Creaţia şi Scriptura în opoziție cu dumnezeii popoarelor

03/05/2016
de către Editura Făclia

Traducere din limba engleză de

Dinu Moga

Am spus despre creaţie că ea mărturiseşte despre Dumnezeu, dar şi că El este revelat mult mai deplin în Scriptură. Acum trebuie să arătăm că Dumnezeul Scripturii este acelaşi.

În Biblie Îl vedem în mod constant plin de bunătatea unui Tată. El se bucură să arate dragoste faţă de cei ce sunt ai Lui, dar se arată aspru faţă de vrăjmaşi. Moise ne-a lăsat un scurt rezumat cu tot ceea ce trebuie să ştim despre Dumnezeu: „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam" (Exod 34:6,7). Cuvântul Domn (Iehova) care este menţionat de două ori, simbolizează atât eternitatea Lui cât şi existenţa Lui prin Sine Însuşi. După aceea Moise ne spune care sunt atributele lui Dumnezeu, scoţând la iveală ceea ce este El în relaţie cu noi.

Aceleaşi atribute sunt văzute strălucind în creaţie: îndurare, bunătate, milă, dreptate, judecată, adevăr. Da, toate atributele lui Dumnezeu pot fi identificate în creaţia mâinilor Sale.

Apoi, ar trebui să observăm că Scriptura respinge în mod deosebit toţi dumnezeii altor popoare. Ea ne conduce numai la adevăratul Dumnezeu. Numele lui Dumnezeu era pretutindeni bine cunoscut de toţi oamenii. Chiar şi cei care se închinau mai multor dumnezei foloseau acelaşi nume "dumnezeu". Dar oamenii au continuat să se adâncească în păcat, iar cunoaşterea lor naturală despre Dumnezeu le va folosi doar ca o dovadă că n-au nici o scuză. De aceea, profetul Habacuc condamnă orice închinare la idoli şi ne îndeamnă să-L căutăm pe Dumnezeu în Templul Său cel sfânt (Habacuc 2:20). În felul acesta ne putem opune oricărui alt dumnezeu în afară de adevăratul Dumnezeu, care S-a revelat în Cuvântul Său.

Este un păcat să ne facem un chip cioplit sau o înfăţişare a lui Dumnezeu

Ori de câte ori omul îşi face vreun chip despre care spune că seamănă cu Dumnezeu, el de fapt jefuieşte gloria lui Dumnezeu cu o minciună. Dumnezeu a spus: "Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul" (Exodul 20:4). Dumnezeu interzice orice încercare de a-L reprezenta într-o formă vizibilă.

Moise a zis: "Fiindcă n-aţi văzut nici un chip în ziua când v-a vorbit Domnul din mijlocul focului, la Horeb, vegheaţi cu luare-aminte asupra sufletelor voastre, ca nu cumva să vă stricaţi şi să vă faceţi un chip cioplit, sau o înfăţişare a vreunui idol, sau chipul vreunui om, sau chipul vreunei femei ..." (Deuteronom 4:15,16). Moise arată clar că numai glasul lui Dumnezeu s-a auzit. N-a existat nici o înfăţişare vizibilă. Toţi cei ce încearcă să dea lui Dumnezeu o formă, Îl insultă.

Pavel dă aceeaşi poruncă, când spune: "Astfel dar, fiindcă suntem de neam din Dumnezeu nu trebuie să credem că Dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite cu meşteşugirea şi iscusinţa omului" (Fapte 17: 29). Este evident că orice statuetă sau icoană făcute să-L reprezinte pe Dumnezeu este o insultă foarte severă la adresa maiestăţii Sale.

În anumite ocazii Dumnezeu s-a arătat într-adevăr prin semne, dar acestea au fost de o natură deosebită. De fapt aceste semne le amintea celor care le vedeau că Dumnezeu era dincolo de înţelegerea lor. Când a fost dată legea, oamenii au văzut un nor, fum şi flăcări. Acestea erau semne ale gloriei Sale şi în mod sigur semne care nu trebuiau copiate de om. În Evanghelii, Duhul Sfânt s-a arătat în chip de porumbel, dar apoi El a dispărut. Aceasta ne aduce aminte că Dumnezeu este invizibil.

Omul, care el însuşi este o fiinţă creată, nu poate transforma dumnezeirea în lut, piatră, lemn sau chiar aur sau argint. Isaia arată ce nebunie este să alegi o bucată de metal sau de lemn şi apoi s-o numeşti dumnezeu, dar să nu faci acelaşi lucru cu bucata care rămâne (Isaia 44:12-17). "Sădeşte brazi şi ploaia îi face să crească. Copacii aceştia slujesc omului pentru ars, el îi ia şi se încălzeşte cu ei. Îi pune pe foc ca să coacă pâine, şi tot din ei face şi un dumnezeu căruia i se închină, îşi face din ei un idol şi îngenunchează înaintea lui" (Isaia 44:14,15).

Mai observaţi că Dumnezeu interzice şi idolii care sunt desenaţi nu numai pe cei ciopliţi. Omului i se interzice să facă orice lucru care să fie o reflectare a lui Dumnezeu.

Unii susţin că reprezentările lui Dumnezeu prin desen sunt ca nişte cărţi pentru oamenii de rând. Oamenilor care nu ştiu citi trebuie să li se aducă aminte de Dumnezeu. E adevărat că oamenilor trebuie să li se spună despre Dumnezeu, dar El a interzis cu desăvârşire orice reprezentare a Lui. Asemenea reprezentări sunt interzise chiar şi ca mijloace de învăţare. Habacuc a spus: "Chipul turnat este un învăţător al minciunii". Dumnezeu are propria Lui metodă de a da învăţătură. Oamenii care nu pot citi trebuie învăţaţi prin predicarea Cuvântului Său pe care trebuie să-l primeasc[ până la cel mai mic amănunt. Pentru a face acest lucru nu-i nevoie de chipuri de lemn, de lut, de argint sau de aur. Şi fără aceste reprezentări oamenii pot afla că Cristos a murit ca să ia asupra Lui blestemul care cădea peste noi, ca să sufere pe cruce pedeapsa pe care o meritam noi şi să facă ispăşire pentru păcatele noastre jertfindu-Şi trupul ca să ne spele cu însuşi sângele Său şi să ne împace cu Dumnezeu, Tatăl Său.

E o greşeală să crezi că cineva se închină Dumnezeului din imagine fără să se închine şi acelei imagini. Argumentul acesta este folosit chiar de păgâni. În închinarea lor idolatră ei spun că se închină nu chipului, ci înaintea celui reprezentat de acel chip. Acelaşi argument este folosit şi de romano-catolici. Aceştia susţin că "slujesc" chipurile, dar nu li se închină. Prin urmare însemnă că ei sunt slujitori ai idolilor. Este clar că NU lucrul acesta l-a intenţionat Dumnezeu pentru om când l-a creat. 

Închinarea trebuie făcută numai înaintea adevăratului Dumnezeu.

Ori de câte ori minciuna şi credinţele păgâne au dominat, religia adevărată a fost compromisă şi pervertită. O ignorare dezonorantă îşi face locul atunci când oamenii nu se ţin de credinţa lor în adevăratul Dumnezeu şi nu I se închină în modul cerut de El. Dumnezeu a spus că El este un Dumnezeu gelos. El va pedepsi pe cei care dau idolilor gloria care i se cuvine numai Lui. Unul dintre motivele pentru care au fost date cele zece porunci a fost prevenirea oamenilor împotriva unei închinări corupte. Dacă nu-L cinstim pe Dumnezeu prin închinarea pe care o merită, îi furăm gloria şi-L insultăm.

Superstiţia ne înşală prin multe şiretlicuri, ca să ne abată de la închinarea curată. Trebuie să ne ferim de ele. Putem fi ispitiţi să mergem după dumnezei străini, fără însă să se observe că-L părăsim pe Dumnezeul cel adevărat. Superstiţia acordă lui Dumnezeu prioritate, dar apoi mai inventează dumnezei mai mici cărora le dă anumite drepturi şi puteri. Lucrul acesta fărâmiţează şi risipeşte gloria adevăratului Dumnezeu. Gloria trebuia dată unei singure fiinţe - Dumnezeu. Romano-catolicii şi ortodocşii fură din gloria lui Dumnezeu prin faptul că dau cinste îngerilor şi sfinţilor. Ei li se închină, îi slăveşte şi se roagă înaintea lor, şi nici măcar nu-şi dau seama că gloria pe care o merită Dumnezeu este dată altora.

Cristos a stabilit acest lucru foarte categoric, când a spus: "Să te închini Domnului Dumnezeului tău şi numai Lui să-i slujeşti". Aceasta a fost regula Lui în lucrare. Putem vedea împlinidu-se acest lucru când Isus a fost ispitit să se închine altuia (Matei 4:10).

Să luăm în considerare gestul lui Corneliu (Fapte 10:25). El a căzut la picioarele lui Petru şi i s-a închinat. Corneliu avea suficiente informaţii, ca să ştie că închinarea trebuie făcută numai înaintea lui Dumnezeu. Dacă Corneliu s-a uitat la Petru ca la un semn al prezenţei lui Dumnezeu, fără însă să fi avut intenţia să i se închine, chiar şi gestul acela a fost o închinare de genul celei pe care mulţi oameni o oferă unor dumnezei sau sfinţi mai mici. Dar Petru i-a interzis categoric lui Corneliu să îngenuncheze înaintea lui. Pentru a făcut acest lucru ca să arate că omul nu poate face suficientă deosebire între închinarea la Dumnezeu şi închinarea în faţa unei creaturi fără să dea acesteia o anumită parte din cinstea care i se cuvine numai lui Dumnezeu. Haideţi să nu furăm nici măcar o fărâmă din gloria lui Dumnezeu.

Articol preluat din cartea Creștinism biblic de John Calvin (Editura Făclia, Oradea, 1998).

© Editura Făclia

Preluarea acestui articol de pe situl Editurii Făclia este strict interzisă fără permisiunea scrisă a editurii

Cunoaşterea lui Dumnezeu şi cunoaşterea noastră proprie sunt strâns conectate între ele

03/05/2016
de către Editura Făclia

Traducere din limba engleză de

Dinu Moga

Dacă dorim să avem adevărata înţelepciune trebuie să cunoaştem două lucruri: trebuie să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi trebuie să ne cunoaştem pe noi înşine. Ca să-l cunoaştem cum trebuie pe unul dintre cei doi, trebuie să-l cunoaştem la fel de bine şi pe celălalt.

Cunoaşterea lui Dumnezeu. Nu ne putem gândi serios la noi înşine fără să ne gândim la Cel ce ne-a făcut şi care continuă să ne poarte de grijă. Capacităţile cu care am fost înzestraţi sunt de o aşa natură încât nu ni le-am fi putut însuşi singuri şi cu siguranţă viaţa nu ne-am fi putut-o da noi înşine. În viaţă ni s-au dat atâtea lucruri încât se cuvine să ne gândim la Dătătorul lor. Mai mult decât atât, deficienţele naturilor noastre corupte de păcat ne fac să ne întoarcem spre Dumnezeu, ca să căutăm lucruri mai bune. Dorim ca Dumnezeu să înlocuiască neştiinţa, sărăcia, slăbiciunea şi corupţia noastră cu adevărata Lui înţelepciune, sănătate, putere şi dreptate.

Cunoaşterea de sine. Ca să avem o imagine corectă despre noi înşine, trebuie să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi să cunoaştem cu ce ne asemănăm noi în ochii Lui. Mândria noastră omenească ne face să credem că suntem înţelepţi şi sfinţi, dar numai până când ne uităm la Domnul, a cărui perfecţiune este singurul nostru standard de comparaţie. Atunci ne dăm seama că suntem prefăcuţi. Ne mulţumim doar cu o dreptate aparentă fără să avem adevărata dreptate a lui Dumnezeu. Judecata noastră este coruptă de răul din jurul nostru. Din această cauză credem că unele lucruri sunt bune deşi, în realitate, ele sunt doar mai puţin corupte decât celelalte lucruri. În acelaşi fel, putem privi culorile între negru şi crem spre exemplu şi, pentru că ochii ne sunt obişnuiţi cu culoarea neagră, credem că cremul este alb. Este necesar să cunoaştem că în ochii lui Dumnezeu dreptatea noastră este păcat, puterea noastră este slăbiciune şi înţelepciunea noastră este prostie.

Reacţiile celor care s-au întâlnit cu Dumnezeu. Toţi credincioşii care într-o împrejurare sau alta au fost conştienţi de prezenţa lui Dumnezeu au fost cuprinşi de frică şi uimire. Tatăl lui Samson, Manoah, a zis: "Vom muri, căci am văzut pe Dumnezeu" (Jud.13:22). Isaia şi-a simţit foarte tare păcătoşenia lui. El a strigat: "Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate..." (Isaia 6:5). Vezi de asemenea Ezra 1:28; 3:14; Daniel 8:18; 10:16,17. De la aceşti oameni putem învăţa că omul se simte neînsemnat ori de câte ori este confruntat cu măreţia lui Dumnezeu.

Articol preluat din cartea Creștinism biblic de John Calvin (Editura Făclia, Oradea, 1998).

© Editura Făclia

Preluarea acestui articol de pe situl Editurii Făclia este strict interzisă fără permisiunea scrisă a editurii

Duhul Sfânt și autoritatea Scripturii

03/05/2016
de către Editura Făclia

Traducere din limba engleză de

Dinu Moga

Credincioşii trebuie să ştie sigur că Scripturile au venit din cer. E o greşeală serioasă să afirmăm că Scriptura îşi datorează toată importanţa ei consimţământului bisericii. Adevărul veşnic şi neschimbător al lui Dumnezeu nu depinde de felul cum judecă omul. Biserica a spus că ea trebuie să decidă ce anume trebuie inclus în Biblie[1]. Dar aceasta s-a spus pentru că biserica a dorit ca oamenii simpli să creadă că ea are toată puterea. Noi nu depindem de judecata omului. Dacă ar fi aşa, un om care are conştiinţa pătată ar putea cere ajutor numai de la oameni ca el. Omul însă poate apela la Scriptură, ca să afle speranţă şi viaţa veşnică.

Pavel ne spune că Biserica este zidită pe temelia apostolilor şi a prorocilor. Dacă considerăm lucrul acesta un adevăr, trebuie să ne dăm seama că ceea ce au scris ei în Scripturi a fost acceptat ca o doctrină adevărată încă înainte ca Biserica să fi început să se dezvolte. Da, Scripturile au avut autoritate în faţa Bisericii.

Cel mai puternic argument din Scriptură este: "Aşa vorbeşte Domnul". Profeţii şi apostolii nu s-au lăudat cu înţelepciunea lor proprie. Ei au pus pe primul loc numele sfânt al lui Dumnezeu, pentru ca oamenii să asculte de acest nume. Dacă vrem să eliberăm conştiinţa oamenilor din ghearele îndoielii şi ale nesiguranţei, trebuie să avem ca temelie a credinţei noastre ceva mult mai presus decât argumentele şi deciziile oamenilor. Această superioară temelie a credinţei este mărturia din noi a Duhului Sfânt.

Nu-ţi foloseşte la nimic să încerci să încurajezi credinţa în Scripturi numai prin argument. Chiar dacă-l convingi pe ascultătorul tău să accepte Scripturile, el o face numai intelectual. Argumentul nu va crea credinţa neclintită necesară unei vieţi evlavioase.

Oamenii din lume cred că religia este în minte. Ei cer să fie convinşi cu argumente puternice că Moise şi profeţii au vorbit prin inspiraţie divină. Acestora eu le răspund că mărturia Duhului stă deasupra oricărui argument. Singurul mod de a-L putea cunoaşte pe Dumnezeu este prin ceea ce a spus El despre Sine în Scripturi. În acelaşi fel, Scripturile Sale vor fi primite în inimile oamenilor numai când acestea vor fi mărturisite de Duhul Sfânt. Acelaşi Duh care a vorbit prin profeţi trebuie să intre în inimile noastre ca să ne convingă că ei au înregistrat cu credincioşie mesajul care le-a fost dat. Isaia afirmă aceasta cu claritate: "Duhul Meu care Se odihneşte peste tine şi cuvintele Mele, pe care le-am pus în gura ta, nu se vor mai depărta din gura ta, nici din gura urmaşilor tăi, nici din gura copiilor copiilor tăi, de acum şi pentru totdeauna" (Isaia 59:21).

Ce zice Isaia trebuie crezut fără ezitare. Omul a cărui inimă este cercetată de Duhul se bizuie în mod ferm pe Scripturi. Scriptura este propria ei dovadă. Ea nu are nevoie de dovezi sau argumente aduse de om. Adevărul Scripturii ne este mărturisit de Duhul Sfânt. Nu există o mărturie mai bună.

Prin însăşi măreţia ei, Scriptura ne porunceşte să trăim cu reverenţă, dar porunca ei nu schimbă nimic în noi până nu suntem cercetaţi şi călăuziţi de Duhul. Când se întâmplă acest lucru suntem luminaţi prin puterea Lui. Lumina necesară credinţei că Scriptura vine de la Dumnezeu n-o primim nici prin propria noastră judecată, nici prin înţelepciunea altor oameni . Duhul Sfânt ne dă certitudinea că Dumnezeu Însuşi ne vorbeşte în Scriptură după ce mai întâi s-a folosit de oameni aleşi de El care să scrie Cuvântul Său.

Există dovezi solide şi raţionale care confirmă adevărul sfintelor Scripturi.

Numai după ce primim această certitudine de la Duhul Sfânt şi după ce acceptăm Scriptura cu respectul pe care îl merită, argumentele raţionale devin nişte ajutoare pentru credinţă. Credinţa noastră este minunat confirmată când ţinem seama de ordinea şi aranjamentul în care apare abundenţa de înţelepciune divină în Biblie. În Biblie vedem puritatea nepământescă a doctrinei ei şi frumuseţea tuturor faţetelor acestei înţelepciuni. Inimile noastru sunt şi mai mult convinse, când observăm că admiraţia noastră este stârnită nu prin frumuseţile limbajului, ci prin demnitatea lucrurilor revelate.

Înţelepciunea lui Dumnezeu este arătată prin faptul că marile taine ale împărăţiei cerului sunt de obicei relatate într-un stil simplu. Nici un om nu poate spune că puterea cuvintelor stă în frumuseţea limbajului folosit. Adevărurile sunt prea măreţe ca să aibă nevoie de ajutorul artificial al cuvintelor bine potrivite. Pavel a spus aceasta când le-a vorbit corintenilor despre credinţa lor învăţându-i că aceasta nu se fondează pe înţelepciunea omului, ci pe puterea lui Dumnezeu, pentru că predicarea Cuvântului Său n-a fost făcută prin discursuri convingătoare ieşite din înţelepciunea omului, ci a avut dovezi date de duhul şi de puterea lui Dumnezeu (1 Corinteni 2:4).

Scripura conţine o putere care nu poate fi găsită în nici o altă scriere omenească, oricât de măreţ şi frumos ar fi limbajul ei. Alte cărţi te pot captiva sau încânta, dar Cuvântul lui Dumnezeu poate intra în inima ta şi-ţi poate schimba cele mai adânci sentimente.

Unii dintre profeţi au scris folosind un stil elegant şi bine lustruit, a cărui frumuseţe poate fi asemănată cu cea a marilor scriitori ai lumii. În felul acesta Duhul Sfânt ne demonstrează că ar fi fost la fel de uşor să folosească acest stil peste tot în Scriptură. Dar măreţia lui Dumnezeu este văzută la fel de clar şi în limbajul obişnuit al lui Ieremia şi al lui Amos cum este văzută şi în limbajul lui David şi Isaia.

Câteva dovezi ale autorităţii Vechiului Testament. Ne dăm seama că Moise spune adevărul când aflăm că el include informaţii care nu sunt favorabile propriei sale familii. El era un membru al familiei lui Levi. Totuşi el a scris: "Simeon şi Levi sunt fraţi; săbiile lor sunt nişte unelte de silnicie" (Gen. 49:5). La fel de bine ar fi putut evita să relateze nemulţumirile fratelui şi surorii sale, dar el le înregistrează cu credincioşie (Numeri 12:1).

El relateză multe minuni. Cei care pun sub semnul întrebării adevărul acestor întâmplări ar trebui să observe că nimeni nu s-a împotrivit când Moise le-a proclamat înaintea adunării. Era imposibil ca Moise să fi relatat lucruri neadevărate din moment ce aceşti oameni fuseseră martori oculari ai acelor evenimente. Nici un om n-a obiectat când Moise a scris despre mana din cer, apa din stâncă, norul de deasupra cortului sau tunetul glasului lui Dumnezeu când a vorbit de pe munte.

În vremea când a scris Isaia, Iuda trăia în pace, dar el a vestit distrugerea Ierusalimului şi exilul, şi chiar eliberarea pe care a dat-o împăratul Cir. Lucrul acesta s-a scris cu o sută de ani înainte de naşterea lui Cir. În vremea când poporul nici măcar nu fusese luat rob, Ieremia a prezis că robia va dura şaptezeci de ani.

Câteva dovezi ale autorităţii Noului Testament. Trei dintre scriitorii Evangheliilor ne relatează evenimentele într-un stil simplu şi neornamentat, şi totuşi chiar şi în aceste trei Evanghelii predicile lui Cristos merită toată admiraţia noastră. Scrierile lui Pavel şi ale lui Petru obligă admiraţia noastră. În Noul Testament vedem oameni înnoiţi. Ne aducem aminte că Matei a fost luat de la vamă, Petru şi Ioan şi-au abandonat bărcile de pescuit, iar Pavel era duşmanul declarat şi prigonitorul nemilos al creştinilor.

Dumnezeu a păstrat Cuvântul Său scris pentru noi de-a lungul miilor de ani. El l-a păstrat ca o mărturie scrisă despre Sine Însuşi.

Dumnezeu nu doreşte ca oamenii să neglijeze Scriptura şi să caute noi descoperiri.

Există oameni care pretind cu mândrie că sunt călăuziţi de Duhul Sfânt. Aceştia îi dispreţuiesc pe cei fideli "slovei aducătoare de moarte". Dacă ei susţin că sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu, este o prostie să crezi că această nouă revelaţie ar fi diferită de cea care a fost dată apostolilor şi profeţilor care au scris Cuvântul lui Dumnezeu.            

Odată Pavel a fost dus până în al treilea cer. El a avut dreptul, dacă cineva a avut acest drept, să spună că i s-a dat o revelaţie deosebită, dar în ciuda acestui fapt el s-a folosit de Scriptură şi l-a încurajat pe Timotei să facă acelaşi lucru. El dă cinste Scripturii spunând că ea este "de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună" (2 Timotei 3:16,17).

Când Domnul nostru le-a promis Duhul Său cel Sfânt, El a spus că acesta nu va vorbi despre Sine, ci le va aduce aminte de învăţătura pe care Cristos le-a dat-o prin viu grai. Promisiunea Lui deci spunea că Duhul nu va da revelaţii noi şi neauzite până atunci. El va întări în inimile noastre aceleaşi doctrine pe care ni le-a dat Cristos prin Evanghelia Sa.

Lucrul acesta trebuie înţeles foarte clar. Cei care doresc să aibă un câştig şi o binecuvântare din partea Duhului lui Dumnezeu trebuie să persevereze în citirea Scripturii şi în ascultarea glasului ei.

Celor ce spun că este o înjosire ca Duhul lui Dumnezeu, care este deasupra tuturor lucrurilor, să se supună Scripturii, le puteţi răspunde că pentru Duhul nu este nici o dezonoare să fie compatibil cu El însuşi. El este autorul Scripturii şi El nu se poate schimba.

A spune că cei care se supun Scripturii sunt sub robia "slovei care omoară" înseamnă să te joci cu vorbele. Când Pavel a spus că slova omoară (2 Corinteni 3:6) el se împotrivea falşilor apostoli care încă ţineau de lege şi nu voiau să accepte noua lege a harului lui Dumnezeu prin Cristos. Într-adevăr, legea omoară când este separată de harul lui Cristos. Când ea este puternic împregnată în inimă de Duhul şi-L prezintă pe Cristos, ea este Cuvântul Vieţii.

Adevărata reverenţă faţă de Cuvânt pune stăpânire pe inimile noastre atunci când lumina Duhului ne ajută să-L vedem pe Cristos în Scripturi; şi, pe de altă parte, noi urăm de bine, fără teama de o iluzie, acelui Duh pe care îl recunoaştem după asemănarea lui cu Cuvântul Său.

Articol preluat din cartea Creștinism biblic de John Calvin (Editura Făclia, Oradea, 1998).

© Editura Făclia

Preluarea acestui articol de pe situl Editurii Făclia este strict interzisă fără permisiunea scrisă a editurii

[1]Calvin vorbeşte despre biserica Romano-Catolică din vremea lui.

Înţelesul cunoaşterii lui Dumnezeu

03/05/2016
de către Editura Făclia

Traducere din limba engleză de

Dinu Moga

A-L cunoaşte pe Dumnezeu nu înseamnă doar să ştii că există Dumnezeu. Dumnezeu nu este cu adevărat cunoscut de oamenii care nu trăiesc o viaţă evlavioasă. Cunoştinţele unora despre Dumnezeu se rezumă la cunoaşterea faptului că El a creat toate lucrurile prin puterea Lui şi că El le menţine aşa cum sunt. Pe lângă aceasta, unii mai recunosc că El guvernează omenirea cu înţelepciune, dreptate şi grijă motivată de dragoste. Dar pe Dumnezeu îl putem cunoaşte cu adevărat numai când ştim că înţelepciunea, dreptatea şi puterea noastră le putem avea numai de la El. Toate lucrurile bune trebuie cerute numai de la El şi tot Lui trebuie să-I mulţumim pentru ele. Atunci vom şti că, de îndată ce El ne-a creat şi tot El ne şi ţine în viaţă, viaţa noastră îi aparţine Lui. Dacă suntem ai Lui, faptele noastre ar trebui să fie numai cele pe care El le vrea făcute. Când suntem ai Lui refuzăm să facem păcat. Dorinţa noastră de a face binele nu va fi un rezultat al fricii de pedeapsă dacă nu facem binele, ci al iubirii şi al dorinţei de a nu-L supăra.

 Cunoaşterea lui Dumnezeu este implantată natural în mintea omului.

Că în fiecare minte omenească există o anumită idee despre un oarecare dumnezeu, este o realitate a vieţii care nu poate fi pusă la îndoială. Dumnezeu a dat şi continuă să dea această convingere. Oamenii nu se pot scuza că n-au ştiut că există un Dumnezeu. Chiar şi faptul că oamenii se închină înaintea idolilor dovedeşte că ei cred că există un Dumnezeu, cineva deasupra lor care merită închinarea.

Putem vedea deci cu uşurinţă că religia n-a fost inventată, aşa cum au afirmat unii critici, ca să-i ţină în ignoranţă pe oamenii simpli. E adevărat că unii s-au folosit de religie pentru a realiza acest lucru, dar niciodată n-ar fi putut face aceasta dacă oamenii n-ar fi avut adânc înrădăcinat în minţile lor anumite convingeri despre existenţa lui Dumnezeu. Unii oameni pot pretinde că nu cred că există Dumnezeu şi totuşi chiar şi aceştia trec prin momente când sunt obligaţi să creadă într-un dumnezeu pe care îşi doresc să-l uite. Acestora le e teamă de pedeapsa pentru faptele lor rele.

A-L cunoaşte pe Dumnezeu nu este ceva ce se poate învăţa la şcoală. Omul descoperă această cunoaştere înlăuntrul lui şi este greu să îndepărteze total acest adevăr din viaţa lui, indiferent cât de mult ar încerca.

Această cunoaştere este înăbuşită sau coruptă de neştiinţă şi răutate.

Chiar dacă este incontestabil că oamenii au o anumită idee despre existenţa lui Dumnezeu, foarte puţini preţuiesc acest lucru. Unii oameni sunt superstiţioşi. Alţii aleg în mod intenţionat răutatea. Aceştia nu sunt doar lipsiţi de judecată. Ei s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Chiar dacă se gândesc la Dumnezeu, ei n-au o părere entuziastă despre El. Deşi părerea lor despre Dumnezeu este eronată, ei se cred înţelepţi. Pavel afirmă: "S-au fălit că sunt înţelepţi şi au înebunit" (Rom. 1:22).

David descrie pe cei care înăbuşă lumina care le-a fost dată de Dumnezeu, zicând: "Nebunul zice în inima lui: Nu este Dumnezeu"!" (Psalmul 14:1). Unii oameni răi spun că nu există Dumnezeu. Alţii se comportă ca şi cum n-ar exista Dumnezeu. Pe aceştia David îi descrie când spune că Înaintea ochilor celor răi nu este teamă de Dumnezeu şi că ei se încurajează în căile lor rele imaginându-şi că Dumnezeu nu-i vede (Psalmul 36:2, 10, 11). În acelaşi timp, chiar şi cei care caută să-L alunge pe Dumnezeu din inimile lor se confruntă uneori cu standardul judecăţii lui Dumnezeu. Judecata aceasta care strigă din sufletul lor este conştiinţa.

Unii cred că nu contează ce cred atâta timp cât se străduiesc să facă binele. Dar Dumnezeu este neschimbător. Standardele Sale pentru bine şi rău nu sunt modificate după placul nostru. Dumnezeu trebuie cunoscut în mod corect pentru că altfel concepţia noastră despre El va fi atât de greşită încât ar fi fost mai bine să n-o avem deloc. Apostolul Pavel le spunea efesenilor că ei erau fără Dumnezeu atâta timp cât s-au rătăcit de la adevărata cunoaştere a singurului Dumnezeu adevârat. Acest lucru este adevărat şi despre noi. Dacă nu-l cunoaştem pe Dumnezeu aşa cum trebuie, putem la fel de bine să ne închinăm idolilor.

A nu te gândi niciodată la Dumnezeu dacă nu eşti forţat s-o faci este de asemenea un lucru păcătos. Teama de El manifestată de cei păcătoşi este îndepărtată din viaţa lor prin teama de judecată. Aceştia ar dori chiar să schimbe deciziile Lui drepte. Totuşi unii dintre oamenii descrişi mai sus îşi etalează ostentativ religiozitatea şi în acelaşi timp comit tot felul de păcate.

Ar trebui să existe o ascultare constantă de Dumnezeu în toate domeniile vieţii, dar păcătoşii se răzvrătesc împotriva Lui făcând tot felul de lucruri rele. Apoi, oamenii cred că pot recâştiga favoarea lui Dumnezeu prin câteva jertfe. Prin astfel de fapte rele scânteile cunoaşterii lui Dumnezeu sunt stinse. Oamenii aceştia pierd cunoaşterea pe care Dumnezeu le-a dat-o despre Sine. În vremuri bune îşi bat joc de Dumnezeu. În vremuri grele se întorc spre El în disperare. Rugăciunile lor în asemenea clipe demonstrează că aceştia nu sunt complet neştiutori.

Dumnezeu poate fi cunoscut prin activitatea desfăşurată în Univers.

Dumnezeu se arată pe Sine atât de clar în structura Universului încât oamenii nu trebuie decât să-şi deschidă ochii şi să-L vadă în lucrările pe care le face. Este adevărat că oamenii nu pot pricepe pe deplin esenţa Sa, pentru că ea le este ascunsă. Dar există semne clare şi sigure ale gloriei Sale în ceea ce El a făcut. Nu ne putem scuza că nu-L cunoaştem. Ne putem îndrepta privirile spre orice parte a creaţiei şi o vom vedea îmbrăcată cu măsura gloriei pe care Dumnezeu i-a dat-o. În Romani 1:19 apostolul Pavel ne spune că Dumnezeu s-a descoperit pe Sine oamenilor prin lucrările făcute de El, aşa încât însuşirile Sale nevăzute, puterea Lui veşnică şi divinitatea Lui se văd lămurit, fiind înţelese de minte prin lucrările făcute de El.

Sunt atâtea lucruri în care se vede înţelepciunea Lui. Este adevărat că în zilele noastre oamenii de ştiinţă pot cerceta mult mai adânc secretele înţelepciunii divine. Ei se pot folosi de cunoştinţele lor pentru a observa mişcarea stelelor şi a planetelor, a soarelui şi a lunii. Ei pot măsura distanţa dintre corpurile cereşti şi le pot admira grandoarea. Dar aceasta nu înseamnă că noi care nu suntem oameni de ştiinţă avem o scuză pentru a nu-L recunoaşte pe Creatorul acestor lucruri. Noi avem ochi. Noi putem vedea cât de multe, cât de variate şi cât de ordonate sunt aceste corpuri cereşti. Este deci cât se poate de clar că Dumnezeu Şi-a revelat înţelepciunea prin aceste minunate lucrări faţă de TOATĂ omenirea.

În mod similar doctorul are nevoie de o înaltă calificare ca să poată înţelege pe deplin structura, frumuseţea şi funcţionalitatea unui trup omenesc. Cu toate acestea, toţi vom recunoaşte că alcătuirea generală a corpului omenesc dovedeşte marea îndemânare a Creatorului său. Cu adevărat "Dumnezeu nu este departe de fiecare dintre noi" (Fapte 17:27). Deci, dacă ne-am opri privirile fie şi numai asupra trupului nostru, ca să descoperim măiestria mâinilor lui Dumnezeu, nu ne-am mai putea scuza pentru lenevia şi refuzul nostru de a-L căuta pe Dumnezeu. De fapt, lucrul acesta demonstrează cât sunt oamenii de nerecunoscători. Ei poartă în ei înşişi marile lucrări ale lui Dumnezeu şi darurile Sale nemărginite, dar se umflă de mândrie că sunt atât de dotaţi. Ei ar trebui să-l laude pe Cel care le-a dat aceste daruri.

Ca să nu fie obligaţi să folosească numele lui Dumnezeu, oamenii au folosit cuvântul "natură". Ei susţin că "natura" a fost creatorul tuturor acestor lucruri minunate, de la complexitatea ochiului lor şi până la vârful degetului. Mai mult, iuţimea cu care lucrează mintea omului, puterile splendide ale raţionamentului său îl arată clar pe Creatorul lui. Şi totuţi oamenii se folosesc de aceste puteri date de Dumnezeu ca să facă război împotriva Lui.

Unii oameni spun că sufletul nu poate exista fără trup. Acesta moare în momentul morţii trupului. Sufletul însă funcţionează independent de trup. Când studiem cerul, lucrul acesta n-are nimic de-a face cu trupul. Nu cu trupurile noastre cugetăm la trecutul şi viitorul nostru, nu cu trupul ne amintim de ce am auzit sau reţinem în mintea noastră un tablou, o imagine, sau când dormim creăm în minte gânduri şi imagini. Acestea sunt semne ale lucrărilor pe care le-a făcut Dumnezeu în om. Semnele nemuririi nu pot fi niciodată şterse din natura omenească. Gândirea logică a fiecăruia dintre ne obligă să recunoaştem că există un Creator.

Alţi oameni au încercat să îndepărteze ideea unui Dumnezeu adevărat, afirmând că există un anume fel de minte cosmică care dă viaţă universului. Această idee îl înlocuieşte pe Dumnezeu cu o umbră de putere, iar de o asemenea putere nu merită să te temi şi nu merită să i te închini. În chestiuni de o asemenea importanţă a-L confunda pe Dumnezeu cu lucrurile pe care El le-a creat sau cu activităţile desfăşurate de natură, care sunt şi ele supuse vrerii Sale, e o greşală mare care atrage după sine consecinţe serioase.

De aceea, ori de câte ori ne gândim la trupul nostru ar trebui să ne aducem aminte că există un singur Dumnezeu care stăpâneşte peste toate lucrurile. Dorinţa Lui este să ne întoarcem la El, să credem în El şi să ne închinăm Lui. Este împotriva oricărei gândiri sănătoase să ne folosim şi să ne bucurăm de darurile măreţe pe care ni le-a dat El, dar în acelaşi timp să-l ignorăm pe Dădătorul care continuă să ne binecuvânteze cu toate cele necesare.

Haideţi să examinăm lucrările minunate ale lui Dumnezeu. Prin puterea Sa El ţine cerul şi pământul. El zguduie cerul cu tunetele Lui şi îl luminează cu fulgerele Lui. El învolburează aerul cu furtuni după care le potoleşte într-o clipă. El pune margini valurilor înspumate ale mării, le înalţă cu furie folosindu-se de vânturile sălbatice, după care aşterne din nou liniştea. Puterea lui Dumnezeu ne călăuzeşte gândurile spre veşnicia Lui. El, de la care se coboară toate lucrurile, trebuie să fie veşnic. El trebuie să existe prin El Însuşi.

Mai putem vedea lucrarea lui Dumnezeu şi în îndeletnicirile oamenilor. El este bun cu toţi oamenii şi totuşi El îşi arată lucrarea Sa într-o manieră prin care în mod continuu El este bun faţă de cel drept şi aspru faţă de cel rău. El ni se arată în judecarea crimei şi la fel de clar prin rolul Său de păzitor şi răzbunător al celui nevinovat. Faptul că uneori El permite ca cel rău să triumfe pentru o vreme şi cel nevinovat să sufere greul şi să fie asuprit de cel rău, nu ascunde dreptatea Sa. În contrast cu acest gând, când El pedepseşte o crimă noi ar trebui să învăţăm că El urăşte toate crimele. Şi când vedem că în prezent pe mulţi îi lasă nepedepsiţi, ar trebui să învăţăm că există o judecată viitoare când aceştia vor fi pedepsiţi.

În Psalmul 107 psalmistul ne vorbeşte despre grija lui Dumnezeu faţă de oameni. În acest psalm ni se spune cum Dumnezeu a ajutat într-un mod uimitor şi neaşteptat pe cei întristaţi, i-a păzit şi i-a călăuzit pe cei ce călătoreau prin pustie, a dat hrană celor flămânzi, a eliberat pe prinşii de război, a vindecat pe bolnavi, a făcut pământul să fie fertil şi a ridicat pe cei ce au fost înjosiţi. Mulţi oameni cred că asemenea evenimente sunt rezultate ale norocului, dar psalmistul ne arată că ele reprezintă grija lui Dumnezeu pentru poporul Său. El spune în continuare că acei care îşi dau seama de lucrul acesta vor înţelege cu adevărat care este bunătatea Domnului.

Când cunoaştem cu adevărat bunătatea Domnului, vom aştepta cu nerăbdare viaţa viitoare. Când cunoaştem că bunătatea ori asprimea lui Dumnezeu care se manifestă la un moment dat sunt incomplete, trebuie să concludem că viaţa aceasta este numai începutul. În lumea viitoare mila şi judecata vor fi pe deplin demonstrate. Când îi vedem pe cei evlavioşi că suferă din partea celor nedrepţi, iar cel nedrept trăieşte în confort, avem dreptate să credem că va exista o altă viaţă când cel bun şi cel rău vor primi răsplata pe care o merită.

Înţeleptul Augustin a spus: "Dacă fiecare păcat şi-ar primi acum pedeapsa s-ar putea să credem că nu va mai fi nici o judecată viitoare; şi dacă nici un păcat n-ar fi pedepsit imediat s-ar putea să credem că nu există aşa zisa putere şi grijă divină".

În ciuda faptului că Dumnezeu Îşi arată clar puterea Lui veşnică în lucrarea mâinilor Sale, omenirea nu vrea să înveţe nimic din aceasta. De multe ori nu ne uităm la lumea naturală din jurul nostru şi nu ne gândim la Creator. Prea de multe ori spunem că evenimentele din viaţa noastră sunt întâmplări, în loc să credem că ele sunt lucrarea lui Dumnezeu. Lucrările creaţiei strălucesc în jurul nostru ca nişte felinare ca să ne arate gloria Creatorului lor. Dar ele strălucesc degeaba. Nu le dăm prea mare importanţă. Dar pentru că ele există în jurul nostru nu ne putem scuza că n-am avut cum îl cunoaşte pe Dumnezeu. Oricum, în harul Său, Dumnezeu ne-a dat o altă călăuză, o lumină şi mai strălucitoare, care să ne aducă la adevărata cunoaştere a Creatorului nostru. Lumina aceea este Scriptura.

Pentru a-L cunoaşte cu adevărat pe Creatorul Său omul are nevoie de Scriptură.

Cu toate că prin creaţie Dumnezeu ne arată splendoarea gloriei Sale, ca să nu ne putem scuza că nu-L cunoaştem, avem nevoie de un ajutor şi mai bun ca să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi mai bine. De aceea, El ne-a dat lumina Cuvântului Său. Pentru cei pe care i-a ales pentru a-L cunoaşte în mod personal şi intim, Cuvântul Său este un privilegiu.

Unei persoane cu vederea slăbită îi este greu să citească două cuvinte într-o carte, dar dacă îşi foloseşte ochelarii va putea citi cu uşurinţă. La fel se întâmplă şi cu Scripturile. Ele limpezesc cunoaşterea noastră despre Dumnezeu şi ni-L revelează în mod distinct. Din cauza aceasta Biblia este cel mai preţios cadou. Dumnezeu ne-a dat informaţia scrisă ca să nu fim nevoiţi să-L căutăm numai printre lucrările creaţiei.

Dumnezeu s-a făcut cunoascut scriitorilor Scripturii vorbindu-le în cuvinte omeneşti, dându-le viziuni şi învăţându-i ce să scrie. Având la-ndemâna lor toate aceste mijloace de cunoaştere a voinţei lui Dumnezeu ei au fost siguri de acurateţea învăţăturii pe care au primit-o şi au fost siguri că ea venea de la Dumnezeu. Dumnezeu şi-a ferit adevărul Său de orice suspiciune. Aceste adevăruri au fost înregistrate într-o formă scrisă, accesibilă tuturor oamenilor, pentru a fi folosite de generaţiile care vor urma. Scopul suprem al cărţilor legii şi a profeţilor a fost să mărturisească despre Cristos; dar Scripturile au mai fost lăsate şi pentru a face deosebire între Dumnezeul celadevărat, Creatorul cerului şi al pământului, şi întreaga mulţime de falşi dumnezei.

Putem spune deci cu fermitate că este folositor ca omul să admire gloria lui Dumnezeu pe care El o arată în creaţia Sa. La fel se recomandă ca el să citească Cuvântul lui Dumnezeu. Trebuie să-l citim dacă vrem să creştem în cunoaşterea noastră despre Creator. N-avem cum învăţa doctrinele adevărate dacă nu le învăţăm din Sfintele Scripturi.

Când vedem cât de repede îl poate uita mintea omenească pe Dumnezeu, ne dăm seama cât de necesar a fost ca adevărul Lui să fie scris. Dacă nu cunoaştem Cuvântul Lui niciodată nu ne vom atinge scopul de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Este interesant de observat că acelaşi profet care ne spune că cerurile vestesc gloria lui Dumnezeu şi că succesiunea continuă a zilelor şi a nopţilor vesteşte puterea Sa, continuă după aceea să spună: "Legea Domnului este desăvârşită şi înviorează sufletul. Mărturia Domnului este trainică şi dă înţelepciune celui neştiutor" (Psalmul. 19).

Articol preluat din cartea Creștinism biblic de John Calvin (Editura Făclia, Oradea, 1998).

© Editura Făclia

Preluarea acestui articol de pe situl Editurii Făclia este strict interzisă fără permisiunea scrisă a editurii

Învierea din ziua de apoi

03/05/2016
de către Editura Făclia

Traducere din limba engleză de

Dinu Moga     

Creştinii pot şti că singura fericire perfectă este în unire cu Cristos, chiar în timp ce sunt pe pământ. "Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca mântuitor pe Domnul Isus Cristos, care va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului slavei Sale" (Filipeni 3:20,21). Problema învierii morţilor este vitală, pentru că dacă cei morţi nu învie, întreaga învăţătură a Evangheliei este falsă (1 Corint. 15:14-19). S-ar putea să ni se pară greu să credem că nişte trupuri putrede vor învia din nou, dar Biblia ne dă două ajutoare ca să ne întărească în credinţă:

  1. Cristos este asigurarea că vom învia din nou, pentru că El a luat asupra Lui natura umană, Şi-a trăit viaţa pe pământ, şi prin moarte a atins imortalitatea. "Dacă nu este o înviere a morţilor, nici Cristos n-a înviat" (1 Corin. 15:13). Cristos a înviat ca şi pârgă, începutul, a ceea ce va fi realizat în toţi credincioşii.
  2. Dumnezeu este omnipotent (atotputernic) şi deci în stare să facă tot ce promite: "El va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a supune toate lucrurile (Filipeni 3:21). Lucrul acesta nu-i greu de crezut, dacă studiem toate minunile lumii din jurul nostru şi dacă ne aducem aminte că Dumnezeul nostru glorios face minuni.

Atât credincioşii cât şi necredincioşii vor învia din nou. Dar peste cei necredincioşi va veni răzbunarea lui Dumnezeu pe care n-o putem descrie prin cuvinte. Această răzbunare este descrisă în Biblie ca un chin fizic ceea ce arată cât de îngrozitor va fi pentru aceştia. Dar cea mai rea pedeapsă va fi separarea de Dumnezeu. În 2 Tesaloniceni 1:9 Pavel este foarte serios când spune că necredincioşii "vor avea ca pedeapsă o pierzare veşnică de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui".

"Dar cine ia seama la tăria mâniei Tale, şi la urgia Ta aşa cum se cuvine să se teamă de Tine? Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă" (Psalmul 90:11,12).

Articol preluat din cartea Creștinism biblic de John Calvin (Editura Făclia, Oradea, 1998).

© Editura Făclia

Preluarea acestui articol de pe situl Editurii Făclia este strict interzisă fără permisiunea scrisă a editurii.

Justificarea prin credinţă

03/05/2016
de către Editura Făclia

Traducere din limba engleză de

Dinu Moga

Dreagostea lui Dumnezeu manifestată prin dăruirea Fiului Său, Isus Cristos, se manifestă pentru noi în două importante beneficii. Am studiat deja modul prin care suntem sfinţiţi prin Duhul Său şi călăuziţi într-o trăire sfântă. Acum ne vom ocupa mai mult de reconcilierea noastră cu Dumnezeu în urma căreia, datorită nevinovăţiei lui Cristos, Dumnezeu nu mai este un judecător, ci un Tată bun.

Justificarea înaintea lui Dumnezeu înseamnă că Dumnezeu îl consideră pe om drept şi de aceea îl acceptă. Acest adevăr este opus tratamentului pe care îl primeşte păcătosul atâta timp cât el este considerat un păcătos, pentru că păcatul este atât de urât de Dumnezeu, încât El atrage asupra omului mânia Lui sfântă. În curţile de judecată omeneşti omul este considerat drept atâta timp cât i se dovedeşte nevinovăţia. Dar în curtea de judecată a lui Dumnezeu chiar şi omul care este vinovat poate fi considerat drept dacă păcatul lui este acoperit. Un credincios este omul al cărui păcat este acoperit de sângele lui Cristos.

S-ar putea spune că omul poate fi justificat prin fapte dacă el este atât de pur şi sfânt, încât să merite ca Dumnezeu să-l numească drept. Dar noi ştim din alte studii şi din Biblie că o astfel de persoană n-a trăit niciodată. Un om poate fi justificat prin credinţă dacă el, prin credinţă, primeşte dreptatea lui Cristos ca o haină pe care o îmbracă atunci când stă înaintea lui Dumnezeu. Justificarea este iertarea păcatelor şi atribuirea dreptăţii lui Cristos păcătosului.

Aceasta nu-i o doctrină fabricată de oameni, ci este luată direct din Scriptură. "Şi sunt socotiţi drepţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Cristos Isus. Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-şi arate dreptatea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu; pentru ca, în vremea de acum să-şi arate dreptatea Lui în aşa fel încât, să fie drept, şi totuşi să socotească drept pe cel ce crede în Isus" (Romani 3:24-26). "Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim dreptatea lui Dumnezeu în El" (2 Cor. 5:21). Scriptura nu ne învaţă nicăieri că justificarea este făcută parţial prin credinţă şi parţial prin fapte. Cele două se opun una alteia. Dacă ne bazăm pe fapte, nu acţionăm prin credinţă. Dacă credem în mila lui Dumnezeu, ştim că faptele noastre nu ne aduc mântuirea. Un scriitor din vremurile străvechi spunea: "Să nu păcătuieşti este dreptatea lui Dumnezeu; să primeşti iertarea de la Dumnezeu este dreptatea omului".

Scaunul de judecată a lui Dumnezeu    

Nevoia noastră de justificare fără plată o vedem clar numai când ne dăm seama că nu vom fi judecaţi într-un tribunal omenesc, ci la scaunul de judecată al lui Dumnezeu. Standardele omului nu se apropie câtuşi de puţin de înălţimea standardelor perfecte ale lui Dumnezeu. El este un Judecător atât de sfânt încât "cerurile nu sunt curate înaintea Lui", şi cine va "putea ierta pe cel vinovat"? "Dacă ai păstra Doamne aducerea aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta în picioare, Doamne?" (Psalmul 130:3). Dreptatea Sa întrece cu mult înţelegerea noastră. Dacă am putea fi mântuiţi numai prin ascultarea de Legea Lui, acum am putea începe să tremurăm de teamă că "blestemat este oricine care nu stăruieşte în toate lucrurile scrise în cartea Legii ca să le facă" (Galateni 3:10).

Cine crede că ar putea câştiga mântuirea lui Dumnezeu în felul acesta? Să crezi că eşti la fel de bun ca alţi oameni, sau chiar mai bun ca ei, nu te ajută cu nimic. Standardele lui Dumnezeu sunt sfinţenie pură. Isus le spunea unor oameni care se credeau drepţi: "Voi căutaţi să vă arătaţi drepţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu vă cunoaşte inimile; pentru că ce este înălţat între oameni, este o urâciune înaintea lui Dumnezeu" (Luca 16:15). Psalmistul înţelegea bine lucrurile când a scris: "Nu intra la judecată cu robul Tău! Căci nici un om viu nu este fără vină înainte Ta" (Psalmul 143:2). Când ne gândim la vina noastră devenim atât de dezgustaţi de noi înşine încât nu vom mai continua să credem că avem vreo şansă să ne câştigăm vreun merit prin fapte bune. Atunci vom începe să ne încredem în mila lui Dumnezeu. "Căci Dumnezeu este împotriva celui mândru, dar dă har celui umil".

Toată lauda trebuie dată lui Dumnezeu

Dacă omul ar spune că îşi poate câştiga singur mântuirea, ar putea pretinde chiar şi o parte din gloria care îi aparţine de drept lui Dumnezeu. Ieremia exclama: "Înţeleptul să nu se laude cu înţelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăţia lui, ci cel ce se laudă să se laude că are pricepere şi că Mă cunoaşte, că ştie că Eu sunt Domnul" (Ieremia 9:23,24). Când omul se laudă cu puterile lui, el îi fură lui Dumnezeu o parte din lauda care i se cuvine numai Lui.

Omul poate trăi acea pace reală a minţii şi a inimi lui în prezenţa lui Dumnezeu numai dacă primeşte dreptatea ca un dar fără plată. "Cine poate zice: "Mi-am curăţit inima, sunt curat de păcatul meu"?" (Proverbe 20:9). Propria lui conştiinţă îi va spune că nu merită pacea cu Dumnezeu. Singura lui speranţă este unirea lui cu Cristos prin credinţă şi astfel este justificat fără plată.

Adevărata justificare

Oamenii pot fi împărţiţi în patru categorii: cei care se închină înaintea unor dumnezei falşi şi nu-L cunosc pe adevăratul Dumnezeu; cei care pretind că sunt creştini, dar trăiesc o viaţă păcătoasă; prefăcuţii care fac un spectacol din creştinism ca să-şi mascheze fărădelegile lor; şi cei ce sunt născuţi din nou de Duhul lui Dumnezeu şi caută să trăiască în sfinţenie.

În prima categorie îi găsim atât pe cei care sunt de-a dreptul răi cât şi pe cei care încearcă să trăiască o viaţă bună, dar nu-L cunosc pe singurul Dumnezeu adevărat. Este desigur mai bine să trăieşti o viaţă curată şi Dumnezeu dă binecuvântări de multe ori în această lume unor astfel de oameni, nu ca o răsplată, ci ca să arate că El aprobă trăirea curată. Totuşi, dacă aceştia nu-L recunosc pe Cristos ca Dumnezeu nu sunt justificați. "Cine are pe Fiul, are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa" (1 Ioan 5:12). "Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui" (Evrei 11:6).

A doua şi a treia categorie pot fi studiate împreună. Un om care trăieşte o viaţă păcătoasă n-a fost născut din nou de Duhul lui Dumnezeu. Cel care nu-i născut din nou nu poate avea credinţă şi nici nu poate fi împăcat cu Dumnezeu sau justificat. Chiar şi atunci, mulţi dintre aceşti oameni cred că sunt în stare să facă fapte care vor fi primite de Dumnezeu şi nu admit că nu sunt neprihăniţi .

În a patra categorie sunt incluşi cei care nu pretind a avea propria lor dreptate, ci consideră că sunt socotiţi drepţi prin împăcarea cu Dumnezeu şi prin iertarea pe care le-o dă Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu locuieşte în ei şi le curăţeşte vieţile, îi sfinţeşte şi îi face ascultători; de fapt, ascultarea devine dorinţa lor cea mai mare şi este însoţită de o promovare a gloriei lui Dumnezeu. Dar chiar şi aceşti oameni sunt imperfecţi pentru că "pe pământ nu este nici un om drept, care să facă binele fără să păcătuiască" (Ecles. 7:20). Copiii lui Dumnezeu ştiu că nu se pot încrede în faptele bune pe care le fac. Ei consideră aceste fapte nişte daruri ale bunătăţii lui Dumnezeu şi dovada că Dumnezeu i-a chemat la o viaţă nouă. 

Gloria lui Dumnezeu şi siguranţa mântuirii noastre

Chiar şi faptele bune făcute de un om sunt murdare şi înaintea lui Dumnezeu nu pot fi socotite un merit. De fapt, când facem fapte bune, nu le facem prin puterea noastră, ci le facem prin harul lui Dumnezeu. Tot ce poate fi lăudat la noi se datorează harului lui Dumnezeu şi gloria este numai a Lui. Totuşi nu trebuie să credem că Dumnezeu nu ne ia în seamă când facem fapte bune, pentru că El le răsplăteşte cu generozitate.

Învăţătura falsă care spune că oamenii pot găsi mântuirea prin fapte bune a fost încurajată timp de multe generaţii; dar noi trebuie s-o respingem cu desăvârşire din moment ce Scriptura este atât de clară în această privinţă: "Tot ce nu vine din credinţă este păcat" (Romani 14:23). Şi este un lucru dezonorant când spui că lucrarea lui Cristos de pe cruce a fost făcută numai ca El să ne creeze oportunitatea de-a ne câştiga singuri mântuirea, când Scriptura afirmă că numai cei care cred în El vor fi justificați: "Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa" (1 Ioan 5:12). "Cine crede a trecut din moarte la viaţă". Dacă mântuirea ar fi prin fapte, tot timpul am fi îngrijoraţi că n-am făcut suficiente fapte. Dar credincioşii se bucură deja de viaţa lui Cristos şi şed împreună cu El în locurile cereşti. Ei au fost transferaţi în împărăţia lui Dumnezeu şi sunt deja mântuiţi.

Argumente în favoarea justificării prin credinţă

Unii oameni au spus că învăţătura noastră desfiinţează faptele bune şi încurajează oamenii să trăiască în păcat.

Noi susţinem că învăţătura noastră are un efect opus acestei păreri. Ea încurajează faptele bune. Noi nu predicăm o credinţă fără fapte bune. Credinţa şi faptele bune merg împreună. Prin credinţă noi obţinem dreptatea lui Cristos. Dar lucrul acesta nu se întâmplă fără ca în acelaşi timp să primim sfinţirea lui Cristos. Cristos este cel care a fost "făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, dreptate, sfinţire şi răscumpărare" (1 Corint. 1:30). Această sfinţire trebuie să curăţească vieţile noastre şi să producă fapte bune. Noi nu suntem justificați fără fapte bune, şi nu suntem justificați prin fapte bune. Există motive serioase prin care suntem încurajați să facem fapte bune. Am fi foarte nerecunoscători dacă nu L-am iubi pe Cel care ne-a iubit întâi şi dacă n-am dori să ascultăm şi să-L slujim pe El.

Oare învăţătura noastră îi încurajează pe oameni să trăiască în păcat? Prin învăţătura noastră noi susţinem că iertarea păcatelor noastre a fost atât de scumpă, încât oamenii n-ar putea niciodată s-o cumpere. Dreptatea este gratuită, dar niciodată ieftină. Iertarea noastră L-a costat pe Cristos sângele Lui preţios şi însăşi viaţa Lui. Oamenii care sunt conştienţi de acest adevăr ştiu că atunci când fac un păcat sunt aproape vinovaţi de vărsarea pentru a doua oară a sângelui preţios al lui Cristos. Acest adevăr va inspira omului o ură împotriva păcatului mai mare decât ar fi când ar şti că păcatul lui ar putea fi acoperit prin fapte bune.

Rolul Legii

Suntem acuzaţi că ne purtăm de parcă Legea Vechiului Testament s-ar fi dat degeaba. Găsim promisiuni cum ar fi: "Dacă veţi asculta aceste porunci, dacă le veţi păzi şi împlini, Domnul, Dumnezeul tău, va ţine faţă de tine legământul şi îndurarea cu care s-a jurat părinţălor tăi" (Deut. 7:12). Trebuie să ne amintim că blestemul este peste toţi cei care nu pot ţine toată Legea; deci rasa umană este condamnată de acest standard. Singura scăpare de sub Lege este prin credinţa în mila lui Dumnezeu arătată în Cristos.

Sunt oameni care susţin că apostolul Iacov ne învaţă că Avraam a fost justificat prin fapte. Pavel spune că Avraam a fost justificat prin credinţă! Dar când Iacov îşi scria epistola în biserică existau oameni care se lăudau că au o credinţă mare, dar prin neglijarea faptelor bune ei arătau în mod public că nu aveau o credinţă adevărată. Iacov le-a demonstrat cât de nefolositoare le era încrederea lor. Prin cuvântul credinţă Iacov se referă la felul cu înţelegeau ei credinţa. Iacov nu zice "dacă un om are credinţă fără fapte", ci, "dacă un om pretinde că are credinţă, dar neglijază faptele". Mai târziu Iacov le arăta cât de limitată era "credinţa" lor: "Tu crezi că Dumnezeu este unul şi bine faci; dar şi dracii cred şi se înfioară! Dacă credinţa ta nu-i mai mult decât atât, nu-i de mirare că nu te îndreptăţeşte" (Iacov 2:19). Adevărata învăţătură a lui Iacov spune că cei care sunt cu adevărat justificați prin credinţă dovedesc dreptatea lor prin ascultare şi fapte bune. Pavel este de acord cu această învăţătură.

Articol preluat din cartea Creștinism biblic de John Calvin (Editura Făclia, Oradea, 1998).

© Editura Făclia

Preluarea acestui articol de pe situl Editurii Făclia este strict interzisă fără permisiunea scrisă a editurii

Libertatea creştină

03/05/2016
de către Editura Făclia

Traducere din limba engleză de

Dinu Moga

La baza libertăţii creştine stau trei lucruri.

  1. Credincioşii pot fi siguri de mântuirea lor dacă vor abandona orice încercare de a-şi însuşi o dreptate bazată pe fapte şi pe ascultarea de Legea lui Dumnezeu. Nici un om nu este drept după standardul Legii morale, deci un om trebuie să fie ori condamnat, ori eliberat de sub Lege. Dar nouă ni se spune să nu ne uităm la Lege ca la un mijloc de îndreptăţire, ci să ne îndreptăm privirile numai spre Cristos. Problema nu se pune cum putem fi drepţi, ci cum putem fi socotiţi drepţi. Totuşi şi Legea joacă un rol important în vieţile noastre, pentru că ne aduce aminte de datoria noastră şi ne conduce spre sfinţire.
  1. Astfel fiind liberi să nu considere Legea o sursă a dreptăţii, credincioşii ascultă în mod voluntar de voia lui Dumnezeu. Cei care au fost eliberaţi de sub Lege îl ascută pe Dumnezeu, pentru că El i-a eliberat. Ei ascultă în calitate de fii, siguri că Tatăl lor îi primeşte, nu în calitate de robi al căror lucru este planificat în fiecare zi de stăpânii lor.   
  1. În viaţa noastră întâlnim unele lucruri care nu sunt nici poruncite, nici interzise de Scriptură. În privinţa acestor lucruri, credincioşii nu trebuie să se simtă legaţi de porunci şi reguli făcute de om. Conştiinţa credincioşilor este împăcată şi de aceea pot da la o parte orice reguli superstiţioase. Deci, credincioşii se pot simţi liberi în privinţa hranei pe care o consumă, a zilelor de sărbătoare, a hainelor deosebite, si aşa mai departe, potrivit cu conştiinţa lor şi nu trebuie să fie restricţionaţi de legile făcute de om. Pavel a zis: "Eu ştiu şi sunt încredinţat în Domnul Isus, că nimic nu este necurat în sine şi că un lucru nu este necurat decât pentru cel ce crede că este necurat" (Romani 14:14). Prin aceste cuvinte ni se dă libertatea să folosim toate lucrurile în măsura în care ne permite conştiinţa. Pavel zice: "Dar dacă vă spune cineva: "lucrul acesta a fost jertfit idolilor", să nu mâncaţi, din pricina celui ce v-a înştiinţat şi din pricina cugetului, vorbesc aici nu de cugetul vostru, ci de cugetul altuia" (1 Corint. 10:28,29). Putem folosi toate darurile lui Dumnezeu fără mustrare de conştiinţă atâta timp cât le folosim pentru scopul pe care Dumnezeu le-a intenţionat.

Articol preluat din cartea Creștinism biblic de John Calvin (Editura Făclia, Oradea, 1998).

© Editura Făclia

Preluarea acestui articol de pe situl Editurii Făclia este strict interzisă fără permisiunea scrisă a editurii

Cărți electronice Cărți electronice

Conținut coș Conținut coș