Martin Luther şi Reforma

Traducere din limba engleză de

Pastor Daniel Suciu

Luther a reușit să dobândească o claritate remarcabilă în ce privește calea mântuirii ca dar dat de Dumnezeu doar prin credință, acea credință care presupune o adevărată încredere în Cristos, și nu doar o simplă încuviințare a minții. Prin urmare, nu e de mirare că Satan și-a dat toate silințele să-l denigreze pe Luther ca fiind un bețiv depravat, o idee care a predominat în Biserica Romano-Catolică până când erudiția demnă de crezare a spulberat un asemenea nonsens, așa cum voi arăta în acest capitol. În vremurile recente, Luther a fost criticat ca fiind un persecutor al evreilor. Luther a fost un maestru al hiperbolei. Este regretabil că această trăsătură l-a tras în jos în anumite împrejurări. Nerăbdarea lui Luther față de evrei și limbajul său netemperat referitor la aceștia este deplorabil și complet inacceptabil. Însă nu trebuie să îngăduim acestor aspecte să eclipseze măreția atitudinii pe care a luat-o în favoarea Evangheliei. O paralelă este cea a regelui David a cărui cumplită cădere în păcat nu ne face să refuzăm să-i mai citim psalmii.Dintre toți conducătorii din istoria Bisericii lui Cristos, personal am avut parte de mai multă inspirație de la Martin Luther decât de la oricare altul. Un lider de calibrul lui este extrem de rar și tipul de scenariu în care a fost nevoit să se înscrie e unic. El n-a stat niciodată să se gândească pe îndelete la o strategie așa cum fac păstorii din bisericile locale. A vrut pur și simplu să dezbată chestiuni cruciale. Atunci când a țintuit cele 95 de teze pe ușa Bisericii din Wittenberg, a sperat doar să organizeze o dezbatere constructivă. Ceea ce a urmat a fost asemenea unei tornade. Din acel moment el a fost depăşit de evenimente. Începând cu anul 1517, a reacționat prin scrierile sale cum a ştiut mai bine la criză după criză.

Luther a fost de asemenea impetuos și față de anabaptiști, unii dintre ei comportându-se de o manieră absurdă. Anabaptiștii au avut o perspectivă corectă asupra bisericii adunate, însă persecuția le-a răpit prilejul de a se dezvolta în teologi remarcabili. Ar fi bine să ne aducem aminte că Luther, asemenea nouă tuturor, a avut picioare de lut. A fost tributar vremurilor sale. Minunea este că, datorită puterii și harului lui Dumnezeu, prin el s-au înfăptuit realizări uimitoare.

Luther a fost cu precădere un profesor de seminar începând cu anul 1512 și până la finalul vieții sale, în 1546. Însă, în același timp, a fost un păstor și predicator remarcabil, așa cum vom vedea. Teologia este motorul care pune în mișcare întreaga lucrare autentică a Evangheliei. Luther a fost un teolog formidabil. Și-a folosit acest dar pentru a recupera câteva adevăruri principale, inclusiv doctrina crucială a mântuirii. Voi schița moștenirea principală pe care a lăsat-o Martin Luther bisericii universale, și anume justificarea prin credință. Asemenea tuturor ființelor umane, Luther a avut picioare de lut. Așa cum a fost indicat mai sus, el a fost caracterizat de anumite deficiențe majore, iar pe acestea le voi analiza în cadrul ultimei secțiuni intitulate „Luther și Reforma denominațiilor în prezent”.

Scurtă prezentare a vieții sale

Martin Luther s-a născut în Eisleben în anul 1483. Părinții lui au fost deosebit de religioși și muncitori. Hans Luther a lucrat în industria de exploatare a cuprului. N-a fost niciodată înstărit, însă a investit cât a putut în educaţia copiilor săi.

Luther a fost bine pregătit pentru lucrarea la care a fost chemat. A dobândit cele mai bune grade academice pe care le putea oferi Biserica Germană medievală. În Imperiul German n-au fost întemeiate universități decât spre jumătatea secolului al XIV-lea, la Praga (1348), Viena (1305), Heidelberg (1368), Cologne (1388), Erfurt (1392) și Leipzig (1409).^[1] În 1502, Frederic cel Înțelept a întemeiat o nouă universitate în Wittenberg pe care Luther a făcut-o celebră. Hans Luther a dorit ca Martin să devină avocat. A plătit ca el să devină student la Universitatea din Erfurt în 1501. Martin a studiat în programul de master pe care l-a terminat în cel mai scurt timp posibil, absolvind cu excelență și fiind al doilea din șaptesprezece studenți.

În luna iulie a anului 1505 Martin a fost surprins de o furtună cu tunete. A fost îngrozit de perspectiva morții atunci când, în timpul furtunii, un fulger l-a ucis pe un prieten care călătorea cu el. A jurat atunci că se va călugări. Părinții au fost profund dezamăgiți de hotărârea lui. Hans Luther a fost scandalizat și s-a dezis de Martin. Ulterior, cei doi s-au reconciliat. Martin a intrat într-o mănăstire augustiniană în Erfurt în luna august a anului 1505, la vârsta de 21 de ani. A fost ordinat ca preot în 1507.

În Erfurt, călugării augustinieni puseseră bazele unei programe generale de studii pentru membrii lor. Conducătorului acesteia, care trebuia să aibă doctoratul, i se cerea de asemenea să fie cadru didactic în teologie și la universitate. Prin intermediul lucrărilor lui Gabriel Biel, precum și ale lui Ockham, Duns, Scotus, Petrus din Ailly și Thoma D’Aquino, Martin a ajuns să cunoască dogmatica de sorginte creștină. Pentru Martin, Augustin a fost cel mai important teolog. Îndeosebi prin Augustin, a ajuns să înțeleagă limitele erudiților dogmatici precum Aquino. În vremea aceea, Johannes von Staupitz era vicar general al mănăstirilor germane augustiniene. Acesta a vrut să se debaraseze de responsabilitatea pe care o deținea și evident că l-a pregătit pe Luther spre a-i fi succesor. Sub îndrumarea sa spirituală, Luther a absolvit toate nivelurile de studiu teologic, inclusiv doctoratul – și asta în cel mai scurt timp posibil. Cerința minimă prevedea cinci ani de studiu.

Toate acestea s-au petrecut în pofida faptului că Martin Luther se afla într-o frământare spirituală. Era frământat deoarece nu avea siguranța mântuirii. A încercat totul, inclusiv postul și mărturisirea tuturor păcatelor cunoscute. În 1513 a început să țină prelegeri din cartea Psalmilor. A continuat prin a expune Romani, Galateni și Evrei. Acest studiu intensiv al Scripturilor a fost modalitatea convertirii sale. S-a frământat cu semnificația termenului „dreptate” din Psalmul 31 și mai apoi a studiat echivalentul din Noul Testament al acestuia găsit în Romani 1:17. Atunci când a înțeles că dreptatea lui Dumnezeu este un dar care se primește prin credință, a fost numaidecât eliberat. El a afirmat: „Am simțit că am renăscut și că am pășit pe porți deschise spre paradis.”^[2]

Primul dintre cele trei evenimente principale ale Reformei a fost afișarea celor 95 de teze pe ușa Bisericii din Wittenberg în 1517. Aceste teze vizau o paletă largă de aspecte și nu aveau în vedere doar condamnarea traficului cu indulgențe practicat de Johan Tetzel. De pildă, articolul 32 afirmă că arderea ereticilor este contrară voinței Duhului Sfânt. În explicația dată, Luther face referire la arderea lui Jan Huss și Ierome în urma Conciliului de la Constance. El i-a apreciat pe acești bravi credincioși ca fiind buni creștini și ca fiind pe nedrept arși drept eretici, apostați și anticreștini. Luther a condamnat de asemenea arderea martirului Savonarola de către Papa Alexandru al VI-lea (1492-1503). Este important de înțeles că indulgențele nu aveau de-a face cu viața veșnică. Nu asta era chestiunea implicată. Indulgențele erau vândute pentru a scurta perioada petrecută în purgatoriu. Acestea puteau fi cumpărate pentru sine sau pentru rudeniile cuiva. Faptul acesta a fost afirmat clar de Tetzel, așa cum putem vedea numaidecât din tipul de apel pe care-l făcea în cadrul tehnicii sale de vânzare:

 „Ascultați glasurile rudelor voastre dragi și ale prietenilor voștri care vă imploră spunând: «Aveți milă de noi. Suntem într-un chin cumplit din care voi ne puteți scoate cu câțiva bănuți». N-ați vrea să faceți asta? Deschideți-vă urechile. Auziți-l pe tatăl care-i spune fiului său, pe mamă care-i spune fiicei sale: «Te-am născut, te-am crescut, ți-am lăsat averea, iar tu ești fără milă și nu ești gata să plătești un preț atât de mic pentru eliberarea mea. Mă vei abandona aici în flăcări? Vei amâna gloria care mi s-a promis?» Aduceți-vă aminte că aveți posibilitatea să-i eliberați, pentru că

Odată ce sunetul bănuțului în cufăr s-a auzit,

Sufletul din purgatoriu este izbăvit.”

Martin a simțit o indignare profundă din pricina acestei practici necinstite. Clocotea de mânie. Mânia aceasta a fost evidentă în cele 95 de teze. Iuțeala cu care au fost distribuite aceste teze este una dintre minunile din istoria bisericii. Dedicatul erudit Myconius a sugerat că „în decurs de două săptămâni, întreaga Germanie îi citise tezele, iar în interval de o lună, întreaga creștinătate, ca și când chiar îngerii îi purtaseră mesajul.” Aproape imediat, o încântare electrizantă a cuprins reacțiile populare. Reforma lui Luther a început cu un aer al supranaturalului. Impactul său instant asupra vieții ecleziale și politice din Germania a părut miraculos.^[3]

Un rezultat a fost secarea veniturilor asigurate până atunci de vânzarea indulgențelor. Martin a spus că va „face o gaură în toba lui Tetzel”. Curând, Tetzel n-a mai fost în stare să-și facă apariția pe străzi de teamă că va fi atacat de mulțime și spânzurat. Scandalul indulgențelor l-a doborât pe Tetzel. În decurs de un an, zăcea deja pe moarte. Dintre toți, doar Luther i-a scris pentru a-l mângâia, îndemnându-l să nu pună asupra sa întreaga vinovăție pentru traficul cu indulgențe.

Strădaniile papei de a-l reduce la tăcere pe Luther au fost sistematice. Motivația a fost faptul că cele 95 de teze aveau un efect devastator asupra eforturilor Vaticanului de strângere de fonduri. Papa le-a cerut conducătorilor augustinieni să se ocupe de Luther. În consecință, el a fost convocat la Heidelberg, unde a prezentat o temeinică pledoarie teologică în sprijinul celor 95 de teze. Evident că ceilalți colegi din ordinul augustinian nu urmau să aplice vreo măsură disciplinară.

Luther a fost convocat să se prezinte la Roma pentru a da socoteală de scrierile sale. Însă prințul Frederick a intervenit în sprijinul său și a securizat audierea lui Luther în prezența cardinalului Cajetan în Augsburg. Faptul a dus la o luptă aprigă, iar răbdarea cardinalului a ajuns la capăt. Viața lui Luther a fost scăpată la limită în această împrejurare. A fost informat că s-a pus o recompensă pentru arestarea lui și că urma să fie dus la Roma. Fără îndoială că n-ar fi supraviețuit niciodată capturării. Un slujitor credincios l-a trezit pe Luther în miezul nopții și l-a ajutat să scape fugind printr-o poartă dosnică a cetății. A călătorit cu calul fără oprire timp de 40 de minute până la Monheim. În drumul spre casă, a văzut copii ale ordinelor date de cardinal prin care se autoriza arestarea sa. Privim admirativ la modul providențial în care viața i-a fost scăpată de execuție. Mulți se așteptau ca în scurt timp el să fie ars, așa cum se întâmplase cu o sută de ani mai devreme cu Jan Huss.

Următorul pas pentru a-l reduce la tăcere pe Luther a fost chemarea sa la o confruntare publică alături de Johann Eck, campionul papistaș al dezbaterilor din vremea aceea. Fără îndoială, aceasta era menită să-l intimideze pe Luther. Confruntarea a avut loc în Leipzig în anul 1519. Spre delectarea negrăită a oponenților lui Luther, Eck părea invincibil. În primele dezbateri purtare cu Karlstadt, colegul lui Luther, se părea că deţine superioritatea. Lucrurile au stat complet diferit în confruntarea cu Luther, care i-a respins lui Eck cu claritate argumentele. Atunci când Eck și-a dat seama că Luther era pe cale să câștige confruntarea, a recurs la măsura disperată a intimidării, etichetându-l pe Luther drept eretic care o apucase pe urmele lui Jan Huss și care merita să fie tratat asemenea acelui eretic. Luther a spus că poziția lui este identică cu a lui Huss. Gestul acesta a fost unul curajos, fiind admirat de mai tinerii umaniști care au făcut front comun în a-l susține.^[4]

Al doilea eveniment principal în această perioadă crucială s-a petrecut în 1520 și a fost răspunsul lui Luther la excomunicarea sa din Biserica Romei. Acest lucru l-a șocat, întrucât sperase și se rugase ca expunerea de către el a corupției și chemarea la reformare să fie luate în serios. Textul excomunicării a fost publicat pretutindeni pentru a-i descuraja pe oameni să citească lucrările lui Luther. Reacția lui Luther a fost să cheme laolaltă profesorii și studenții de la Universitatea din Wittenberg și să organizeze o procesiune pe străzile orașului care să se finalizeze cu ieșirea din cetate, acolo unde se ardeau gunoaiele. A dat ordin să fie pregătit un foc mare. Atunci când procesiunea a ajuns acolo, s-au adunat cu toții în jurul focului. Luther a ordonat ca toate cărțile care expuneau legile papale și care îndelungă vreme îi ținuseră pe atât de mulți în sclavie să fie aruncate în flăcări. După aceea, Luther a scos din haina sa bula papală de excomunicare și a azvârlit-o în foc.

Gestul acesta a fost semnul că poporul trebuia să înlăture sclavia legii papale pentru a se bucura de libertate. Vestea despre acțiunea cutezătoare a lui Luther și despre disprețul său față de tradiția papistașă s-a răspândit pretutindeni. A insuflat curaj în toți cei care au susținut Reforma. În biografia pe care o scrie, Richard Friedenthal exprimă cu abilitate importanța acestei acțiuni: „Într-o acțiune atât de radicală încât a fost de neegalat, el mai întâi a ars decretele, un gest mult mai semnificativ, întrucât reprezenta fundamentul papalității și al Bisericii instituționale. Contemporanii săi au privit în mod justificat acest gest drept cea mai cutezătoare acțiune; arderea bulei a fost secundară, și nici măcar nu este menționată în rapoarte. Arderea de către Luther a întregului corpus de legi format de-a lungul secolelor a însemnat sfârșitul ascendenței medievale a Bisericii, care s-a văzut pe sine întruchipată de această colecție de legi. Legea canonică s-a dezvoltat din gândirea latină a Romei antice, din tradiția împăraților romani; ea a fost culminarea Romei imperiale, a cărei moștenire a fost asumată de Biserică.”^[5]

Nunțiul papal Eleander a comunicat Romei dificultatea pe care a întâmpinat-o atunci când a încercat să aplice excomunicarea și interdicția privitoare la citirea cărților lui Luther. El a raportat că nouă părți din zece din populația germanilor strigau: „Luther!”, iar a zecea parte: „Moarte Papei!”^[6]

A treia și ultima parte a acestei perioade dramatice s-a petrecut anul următor în orașul Worms. Lui Luther i s-a cerut să se prezinte în fața împăratului Charles al V-lea și să se dezică public de scrierile sale. Lucrul acesta era menit să-i inspire o teamă care să-l determine la supunere. Cum poate cineva să sfideze pe Papa, pe împărat și 1.000 de ani de tradiție? Luther nu și-a abandonat poziția în fața convocării imperiale. Înaintea sălii arhipline au fost expuse pe o masă aproximativ douăzeci dintre scrierile sale. I s-a solicitat să se dezică de ele. El s-a apărat spunând că dacă lucrările pe care le-a scris erau biblice, și așa le considera el, atunci nu se putea dezice de ele.

Dramatismul acestei întruniri istorice este bine surprins de către Bainton atunci când descrie astfel scena: „Eck către Luther: «Martin, scrierile tale nu se remarcă într-un mod suficient. Cele mai vechi au fost rele, iar cele mai recente și mai rele. Apelul tău de a-ți fi evaluate prin prisma Scripturii este cel pe care-l formulează întotdeauna ereticii. Tu nu faci altceva decât să reînnoiești erorile lui Wycliffe și Huss. Cât se vor bucura evreii și turcii când îi vor auzi pe creștini dezbătând dacă s-au înșelat în toți acești ani! Ești gata să-ți pui gândirea ta mai presus de cea a atâtor bărbați și femei faimoase și să pretinzi că știi mai multe decât toți aceștia? N-ai niciun drept să pui la îndoială cea mai sfântă și ortodoxă credință, instituită de Cristos, legiuitorul perfect, proclamată în toată lumea de apostoli, pecetluită cu sângele martirilor, confirmată de sfintele concilii, stabilită de Biserică și în care au crezut toți părinții noștri până la moarte, lăsându-ne-o drept moștenire, și asupra căreia acum ne este interzis de papă și de părinți să purtăm dezbateri, ca nu cumva discuțiile să devină interminabile. Martin, te întreb – și răspunde cu sinceritate și fără echivoc – te dezici de cărțile tale și de erorile conținute de ele sau nu?’”

„Luther a răspuns: «Întrucât maiestatea sa și dregătorii săi așteaptă un răspuns simplu, voi răspunde fără echivoc și fără ocolișuri. Mă dezic doar dacă voi fi convins de Scriptură și de gândirea sănătoasă – nu accept autoritatea papilor și a conciliilor, pentru că aceștia s-au contrazis reciproc – conștiința mea este captivă Cuvântului lui Dumnezeu. Nu pot și nu voi retracta nimic, pentru că a merge împotriva conștiinței nu este nici drept, nici sigur. Dumnezeu să mă ajute! Amin!’”

Prima versiune mai conţinea cuvintele: „Aceasta mi-e poziția. Nu voi proceda altfel.”^[7] De pe urma acestei situații memorabile prețuim faimoasele cuvinte ale reformatorului.

„Nu pot și nu voi retracta nimic, pentru că a merge împotriva conștiinței nu este nici drept, nici sigur. Dumnezeu să mă ajute! Amin!” Istoricii dezbat privitor la exactitatea cuvintelor rostite, însă indiferent de amănunte, rezultatul a fost clar. Luther a respins compromisul.

Prinții germani au fost hotărâți să-l protejeze pe Luther. Au pus la cale răpirea lui în drum dinspre orașul Worms. Planul era menit să-i salveze viaţa. A fost dus la Castelul Wartburg. Acolo a stat și a trudit fără contenire asupra lucrărilor sale până când a trecut furtuna. Osteneala sa în timpul petrecut la Wartburg, pe care l-a numit „Patmosul meu”, a inclus traducerea întregului Nou Testament în limba sa maternă.

Lucrarea principală a Reformei fusese înfăptuită. De la acela punct, era o chestiune ce ținea de consolidare.

În 1525, Martin s-a căsătorit cu Katharina von Bora, o fostă călugăriță. Cu doi ani înainte, Luther a fost implicat în organizarea fugii a doisprezece călugărițe dintr-o mănăstire. Katie era una dintre ele. Cuplul a beneficiat de o casă și proprietate mare, similară mai degrabă unei ferme de mici dimensiuni, de care Katie s-a ocupat foarte bine. În mod constant trebuia arătată ospitalitate studenților și unui mare număr de vizitatori veniţi din toate colțurile Europei.

Katie a fost întocmai tipul de soție de care Luther avea nevoie. Era o mamă conștiincioasă, o gospodină eficientă, un înțelept administrator al terenurilor, grădinilor, cirezilor și al celorlalte animale, aspecte pentru care Luther avea atât de puțin timp. După 1540, el a numit-o ocazional „șefa Zulsdorfului”, întrucât uneori ea făcea vizite îndelungate la ferma pe care Luther o cumpărase atunci când fratele ei era pe cale să o piardă prin prescripția ipotecii. Conducerea exercitată de Katie i-a sporit cu siguranţă venitul lui Luther, înlesnind sarcina asigurării resurselor pentru familie și pentru o mulțime de nepoate, nepoți, mătuși și rudenii nevoiașe și, totodată, l-a eliberat pe Luther de multe amănunte și responsabilități privitoare la familie.

Așa cum s-a menționat anterior, Luther a continuat ca profesor la universitate, predând Biblia și teologia până la moartea sa, la vârsta de 62 de ani. Munca de la seminar a fost pentru el principala sursă de venit prin care și-a câștigat existența. Pentru a împlini nevoile urgente de reformă, Martin a scris într-o manieră prolifică. Tipografii îi așteptau întotdeauna cu nerăbdare următorul manuscris. În Wittenberg au fost în cele din urmă înființate treizeci de edituri. Producția a fost atât de mare în perioada Reformei între anii 1517 și 1524 încât niciodată după aceea n-a fost depășită în Germania. Calitatea muncii sale n-a scăzut.

De pildă, în 1520 el a scris un tratat despre fapte bune bazat pe Cele Zece Porunci și despre papalitate, în care-l descrie pe papa drept „adevăratul anticrist despre care vorbește întreaga Scriptură”. Într-o lucrare ulterioară despre Roma, intitulată Către nobilimea germană, Luther a respins autoritatea papei peste conducătorii civili și a explicat adevărul preoției tuturor credincioșilor. În această lucrare a condamnat corupția Curiei. De asemenea, în acel an a scris Robia babiloniană a Bisericii în care a redus numărul sacramentelor de la șapte la două. Reforma a instituit o manieră complet nouă de gândire și de trăire. Erau necesare expuneri și îndrumări bazate pe Scriptură referitoare la o paletă largă de subiecte. Ceilalți reformatori l-au comparat pe Luther cu un Ilie modern.^[8] În 1561, conaționalul său german Cyriakis Spangenberg a publicat o lucrare în care a lăudat scrierile lui Luther numindu-le „o comoară dată de Dumnezeu care trebuie onorată după Biblie”, întrucât Luther „cu fiecare ocazie, L-a arătat pe Cristos, Cel drag nouă, și a pus înainte adevărata cale spre ceruri”. Spangenberg a recunoscut claritatea și puterea scrierilor lui Luther când a afirmat că „niciun alt învățător n-a dat vreodată o învățătură mai clară și mai ușor de priceput privitoare la distincția adecvată dintre lege și Evanghelie, alături de o înțelegere corectă a dreptăţii, faptelor bune și pocăinței”^[9].

În drumul său spre Mansfield cu scopul de a potoli o dispută izbucnită, acolo Luther s-a îmbolnăvit. A murit în Mansfield. Trupul i-a fost dus înapoi și îngropat în Biserica Fortăreață din Wittenberg, aceeași biserică unde își pironise cele 95 de teze. Luther n-a strâns niciodată bani, aşa încât Katharina n-a rămas cu prea mult. Din fericire, principele elector i-a purtat de grijă. Ea a murit șase ani mai târziu.

Luther ca păstor și predicator

În eseul său despre Luther și istoria modernă a bisericii, James M. Kittelson respinge ideea potrivit căreia reformarea bisericii ar fi fost forța motrice în dezvoltarea personală a lui Luther și în cariera sa de călugăr, profesor, teolog și chiar reformator. Kittelson sugerează că preocuparea sa pentru suflete este dinamica prin care cineva îi poate înțelege deopotrivă viața și lucrările.^[10]

Cinci sunt sferele în care observăm rolul de păstor al lui Luther.

În primul rând, se observă în grija sa față de propria familie. El și Katie au avut șase copii, trei băieți și trei fete. O fiică le-a murit încă de foarte mică, iar Magdalena a murit cam pe la unsprezece ani. În familia extinsă care s-a adăugat la această familie numeroasă au făcut parte două fiice și patru fii ai unei surori de-a lui Luther; Hans Polner, fiul unei alte surori; de asemenea o altă soră; un alt nepot, fiul fratelui său, o strănepoată, Anna Strauss, o învățătoare, Margarethe von Mochau; alți tutori ai copiilor lui Luther, la un moment dat în număr de șase, și mătușa Lena, aceeași care fugise cu Katie din mănăstire și care s-a îngrijit cu credincioșie de copii până la moartea ei în 1537. La acești membri mai mult sau mai puțin permanenți ai familiei trebuie adăugat numerosul grup de călugărițe și călugări care au rămas fără ocupație, cei doisprezece oaspeți la masă care au petrecut diferite perioade de timp sub acoperișul lui Luther, fluxul regulat de musafiri și păstori băștinași lipsiți de o biserică. Toți cei care, indiferent de perioadă, au locuit în casa lui Luther, au fost considerați membri ai familiei și se aștepta de la ei să se conformeze obiceiurilor familiei. Li se cerea să studieze catehismul, să se roage, să participe la momentele devoționale ale familiei, care includeau lecturarea în ziua de duminică dintr-o învățătură devoțională sistematizată pentru familie.

În viața de familie a lui Luther erau create de asemenea condițiile pentru o recreere deplină. În grădina lui Luther se găsea o pistă de popice deosebit de îndrăgită de cei tineri și de prietenii familiei. Uneori, chiar și Luther își găsea timp să arunce vreo câteva bile. Copiii beneficiau de un loc generos de joacă în grădinile întinse ale casei familiei Luther. Muzica și cântarea erau îndrăgite de familie, iar șahul era un joc deosebit de apreciat de Luther. Timpul petrecut la masă îi oferea lui Martin oportunitatea de a sta de vorbă cu familia sau cu oaspeți și cu studenți, care de multe ori își notau cuvântările acestuia, publicate ulterior sub titlul Cuvântări de la masă. Adeseori dădea dovadă de simţul umorului. De pildă, s-a minunat cum un colecționar de relicve a reușit să găsească o pană aparținându-i îngerului Gavril! A fost surprins de pretenţia potrivit căreia Germania adăpostea optsprezece locuri de îngropare ale apostolilor lui Cristos, când Domnul nostru a desemnat doar doisprezece apostoli!

Martin a fost un maestru al cristologiei și a îndrăgit Epistola către Evrei. A adorat întruparea lui Cristos, așa cum vedem din următoarea sa compoziție:

 A doua sferă a păstoririi ori îngrijirii îi cuprinde pe colegii tutori ai lui Luther de la universitate. Impactul avut de Luther asupra celorlalți profesori de la Universitatea din Wittenberg a fost imens. N-a avut odihnă până când nu i-a convins pe toți cei 22 de profesori de adevărurile biblice pe care a fost fundamentată Reforma. Întregul corp profesoral l-a susținut pe Luther pe parcursul celei mai periculoase perioade între 1517 și 1522, atunci când a fost excomunicat, iar scrierile sale interzise. Legăturile afective ale celorlalți față de el au fost strânse. De pildă, Melanchthon a spus: „Dacă este cineva pe pământ pe care să-l iubesc, acela este Martin cu ale sale scrieri pioase. Pe toată fața pământului n-a existat un om mai mare decât el. Mai degrabă aș muri decât să mă separ de omul acesta.”^[11] Nicholas von Amsdorf a fost un altul care a renunţat la teologia scolastică s-a îndreptat pentru a susține cu înflăcărare Reforma. Apropierea sa de Luther este văzută în faptul că l-a însoțit în Worms și i-a stat alături atunci când a fost răpit și a dispărut ajungând în Wartburg.

A treia sferă a preocupării pastorale manifestate de Luther îi implica pe studenții săi. O examinare a consemnărilor din trecut scot la iveală că nu mai puțin de 16.992 de studenți s-au înscris la Universitatea din Wittenberg între 1520 și 1560. Majoritatea au provenit din Germania, iar unii din Anglia, Franța, Polonia și Scandinavia. De pildă, doi studenți veniți din Suedia, Olaus și Lurentius Petri care au fost formați de Luther, au devenit predicatori cu o energie și eficacitate neobișnuite.

Aceștia au fost decisivi în întoarcerea întregii Suedii, țara lor natală, de la papalitate la protestantismul Bibliei.^[12]

A patra sferă a preocupării pastorale îi includea pe locuitorii din Wittenberg care participau la slujbele de la acea biserică. Vom vedea lucrul acesta studiind despre lucrarea sa de predicare de acolo.

A cincea sferă de păstorire a avut de-a face cu slujba anterioară a lui Luther ca responsabil de unsprezece mănăstiri augustiniene încă din luna mai a anului 1512. Această responsabilitate implica multă grijă pastorală și corespondență. Într-o anumită împrejurare a fost nevoit să-l concedieze pe părintele Michael Dressel de la conducerea mănăstirii din Neustadt din pricina incapacităţii sale de a menţine pacea și unitatea. Hotărârea a venit după ce anterior a fost îndemnat într-o manieră frățească de Luther să instaureze unitatea.^[13]

În final, mănăstirile și conventurile de maici aveau să se golească, întrucât deținătorii funcțiilor de conducere s-au orientat către o slujbă creştină normală.

Luther ca predicator

Luther a împărțit lucrarea de predicare de la Biserica Fortăreață din Wittenberg cu John Bugenhagen, prietenul și colegul lui apropiat care a ocupat poziția de păstor urban și profesor la universitate. Bugenhagen lipsea adeseori, întrucât a promovat Reforma în nordul Germaniei și în Danemarca. În anumiți ani, Martin a predicat de 180 de ori. În anul 1522, numărul ocaziilor a fost mai redus, și anume 46, în 1530, așa cum vom vedea, au fost 40 la număr, iar în 1540 doar 43. Din cele aproximativ 4.000 de predici pe care le-a ținut, aproximativ 2.300 s-au păstrat într-o anumită formă. Predicarea sa trebuie așezată în contextul tuturor celorlalte osteneli care includeau prelegerile de la seminar, scrierea de tratate, îndrumarea studenților, ținerea corespondenței și participarea la conferințe. Uimitor este că n-a suferit de ceea ce noi numim astăzi „epuizare”.

Despre Luther ca predicator al Cuvântului, Meuser observă: „Pentru Luther, predicarea nu reprezenta stimularea ideilor predicatorului de către imboldul unui text. Era cugetarea predicatorului privitoare la Dumnezeu și viață. Predicarea creștină, atunci când este fidelă Cuvântului lui Dumnezeu din Scripturi privitor la nevoia noastră și răspunsul Domnului la ea, este vorbirea lui Dumnezeu. În învățătura și îndemnurile date, el a fost credincios Cuvântului lui Dumnezeu. Prin Cuvântul care Îl prezintă pe Cristos, Dumnezeu este Cel care vorbeşte și credința devină posibilă. Predicarea este adresarea audibilă a lui Dumnezeu către toți cei care o aud, la fel de sigură ca şi cum ar fi vorbit Cristos.

Deși Luther a spus adeseori că o predică este alcătuită din învățătură și îndemnare, el n-a predicat în acea manieră. El a predicat ca și când mesajul nu era pentru o sală de clasă, ci pentru un câmp de război! Fiecare predică era o bătălie pentru sufletele oamenilor, un eveniment apocaliptic care pune în mișcare porțile raiului și iadului, o parte din conflictul care continuă dintre Dumnezeu și Satan. Cuvântul este sabia lui Dumnezeu în acest război cosmic prin care puterea lui Cristos invadează viața actuală.

Prin urmare, predica în sine este un eveniment izbăvitor. Atunci când Dumnezeu vorbește, lucrurile nu rămân niciodată la fel. Cuvântul lui Dumnezeu îl atinge pe ascultător, condamnă, oferă iertare, cheamă și atrage. Nimeni nu poate asculta în acel loc cu o detașare indiferentă, aflat într-o stare neutră. În urma predicării, omul nu poate pleca așa cum a venit. Neutralitatea înseamnă că diavolul a câștigat disputa. Atunci când se predică acel Cuvânt despre Cristos, Dumnezeu vorbește, iar omul răspunde afirmativ sau negativ. Nu există alternativă.”^[14]

Cu asemenea standarde pe care și le-a stabilit, nu este surprinzător că a fost predispus la descurajare. În anul 1530 a fost nemângâiat, întrucât a simțit că nu exista niciun progres în sfințirea congregației. Din ianuarie 1530 până în septembrie a predicat doar de trei ori, două dintre ele fiind la porunca expresă a prințului. A recurs adeseori la hiperbolă și, cu acest prilej, a afirmat că dacă ar fi știut dinainte cât de groaznică este chemarea la predicare, 24 de cai nu ar fi fost îndeajuns să-l tragă înspre ea! Predicarea i-a apărut ca o muncă istovitoare și a descris-o drept „o slujbă detestabilă, a cărei natură este atât de groaznică încât mai de preferat e cea de porcar!”

În 1528 și-a avertizat congregația de la Biserica Fortăreață că va înceta să mai predice dacă nu va mai vedea roade ale Evangheliei. În predica ținută în 1530 de Anul nou, s-a plâns cu amărăciune de egoismul lor. La scurt timp a spus că mai degrabă ar predica unor câini turbaţi decât lor și că, din clipa aceea, avea să se limiteze la sala de clasă. Se pare că s-a mai înviorat în urma unei șederi (concediu) în Coburg și, brusc, fără nicio apărare sau explicare, a reînceput să predice în septembrie 1530, iar în 1531 a revenit la media de 180 de predici pe an.^[15]

În predicarea sa, Luther era popular și avea un stil foarte direct. S-a bucurat de o măiestrie naturală a limbajului. I-a învățat pe predicatorii Reformei să predice în limba poporului. Martin a fost înzestrat cu abilitatea de a transmite o teologie și devoțiune profunde. A avut parte de pregătirea standard în retorică, aceasta fiind parte din educația universitară către sfârşitul Evului Mediu. Astăzi numim acest subiect homiletică. Ulrich Nemback a demonstrat că „Luther a învățat din studiile literare ale Renașterii să privească la manualele tradiționale ale retoricii cu o anumită obiectivitate. A fost critic deopotrivă în privința lui Aristotel Augustin. Quintilian, pe de altă parte, s-a bucurat de aprecierea lui Luther, fiind din perspectiva lui un bun învățător de urmat. L-a învățat pe Luther o retorică adecvată pentru un profesor care țintea să le arate ascultătorilor lui cum să trăiască o viață bună. În rândul oratorilor romani, Quintilian a fost relativ liber de constrângerile pe care cineva de regulă le asociază cu retorica clasică și, așa cum bine a înțeles Luther, un predicator al Evangheliei trebuie să treacă dincolo de retorică, oricât de utilă ar fi aceasta.”^[16]

S-a păstrat o consemnare minunată cu privire la efectul avut de predicarea lui Luther atunci când a călătorit spre orașul Worms pentru a fi judecat înaintea împăratului Charles al V-lea și de pompoasa delegație a Bisericii Romano-Catolice. În vremea respectivă, la toate nivelurile societății germane, vocea lui era una profetică. Era un erou. Antagonismul mocnit dintre Roma și teritoriile germane s-a transformat într-un foc ce a ars cu văpăi. Comercianții, studenții, gospodinele, poeții, fermierii și prinții discutau implicațiile celor scrise de acest călugăr și se întrebau care urma să fie deznodământul.

În drumul său spre Worms, Luther a înnoptat la universitatea pe care o cunoștea atât de bine. I s-a cerut să predice din textul stabilit pentru acea zi, din Ioan 20:19-31. A expus pasajul. Eoban Hess, profesor la Universitatea din Erfurt, a descris astfel efectele predicii sale asupra ascultătorilor: „Prin puterea vorbirii sale, inimile au fost topite precum zăpada în adierea primăverii, pe măsură ce a arătat calea spre bunurile cerești, care secole de-a rândul fusese închisă.” Predica aceea a fost publicată de șapte ori în anul respectiv.^[17]

Descrierea „inimile au fost topite precum zăpada în adierea primăverii” reprezintă o vie aducere aminte a ceea ce este predicarea. Ea nu constă doar în transmiterea de informație pentru minte. Da, predicarea trebuie să fie expunerea Cuvântului lui Dumnezeu, însă scopul este mai mult decât acela de a oferi informație. Scopul este mișcarea inimilor spre pocăință și spre sfințenia vieții. Predicatorul se adresează ascultătorilor în întregul ființei lor. Un proiector fixat de plafon poate transmite informație, dar nu are personalitate, precum un predicator al Evangheliei, prin care adevărul este aplicat cugetelor bărbaților și femeilor, băieților și fetelor.

Pe lângă cărți, a mai fost publicat un număr considerabil de tractate. Ele au fost ilustrate de artiști talentați și au avut un puternic impact vizual. Lucas Cranach a fost un artist faimos în Wittenberg. Spre deosebire de mulți artiști, el a fost înstărit. Numărul de tractate publicate în Germania în perioada 1521-1524 depășește cantitatea care corespunde oricărei alte perioade de patru ani din istoria Germaniei până în prezent.

Luther ca teolog

Principiile fundamentale recuperate de Reformă sunt întotdeauna relevante pentru toți păstorii. Cele mai importante trei principii sunt Sola Scriptura (numai Scriptura), Sola Fide (numai credința) și Sola Gratia (numai harul).

Ideea potrivit căreia Cuvântul lui Dumnezeu vine la noi sub forma unei cărți a fost descoperirea lui Luther. Atunci când a fost înțeles, acest principiu a fost cel care a realizat progresul făcut de Reformă. Luther a înțeles că adevărul se întemeiază pe Biblie, nu pe papa de la Roma. Mai mult, adevărul nu este mediat prin vise, prin vedenii ori prin exaltările carismaticilor. În vremea lui Luther existau carismatici fanatici. Profeții din Zwickau au ajuns în Wittenberg atunci când Luther se ascundea în Castelul de la Wartburg. Ei pretindeau că aveau revelații speciale, venite direct de la Dumnezeu. Din nefericire, unul dintre colaboratorii lui Luther, Andreas Karlstadt, a fost luat de valul acestui duh de fanatism. Melanchthon n-a fost în stare să alunge confuzia și a declarat: „Stăvilarul s-a frânt și nu mai pot opri apele.” Alarmat, Consiliul orășenesc l-a chemat pe Luther să se întoarcă din castelul de la Wartburg și să restabilească ordinea. Aceasta a fost instituită prin predicarea Cuvântului. Luther s-a opus profeților din Zwickau și i-a ironizat spunându-le că au înghițit Duhul Sfânt cu pene cu tot!

Sola Scriptura, numai Scriptura, a fost principiul folosit pentru a înlătura din biserică doctrinele umane. De pildă, sacramentele se înmulțiseră, ajungând în număr de șapte. Sistemul sacramental al Romei controla viețile membrilor de la naștere până la moarte. Luther a analizat aceste chestiuni în lumina Scripturii. El a susținut că ceea ce nu este aprobat în Cuvânt trebuie abandonat. Nu doar că trebuia respinsă învățătura eronată, ci trebuia reinstituită practica dreaptă. Un exemplu este reținerea paharului de la cei care se împărtășesc în cadrul slujbei Cinei Domnului. Noul Testament învață limpede că toți credincioșii trebuie să aibă o parte din vin. O chestiune majoră a fost cea a relației dintre biserică și stat. Nicăieri în Scriptură nu găsim susținută ideea că biserica are autoritate peste conducătorii civili, și totuși Roma a încercat să exercite autoritatea peste împărați și cârmuitori.

Scriptura are putere pentru că poartă cu sine chiar gândirea și voia lui Dumnezeu, nicio putere ori autoritate umană neputându-i sta în cale. Luther s-a opus autorității papalității și conciliilor bisericești pe motiv că se putea arăta limpede că erau în eroare și nu reușiseră să se conformeze Scripturii. Sola Scriptura a fost sabia prin care s-a câștigat bătălia pentru adevăr. Reformatorii au examinat doctrinele și practicile Bisericii Romano-Catolice în lumina Scripturii.

Puterea eficace de reformare a Scripturii este descrisă într-un mod deosebit de Luther prin următoarele cuvinte: „Eu doar am învățat, am predicat, am scris Cuvântul lui Dumnezeu: n-am făcut nimic altceva. Și mai apoi, în timp ce am dormit, ori am băut bere de Wittenberg cu Philip sau cu Amsdorf, Cuvântul a slăbit atât de mult papalitatea încât niciodată un prinț ori un împărat nu i-a provocat asemenea pagube. Eu n-am făcut nimic. Cuvântul a făcut totul. Dacă intenția mea ar fi fost să instig la tulburare, aș fi putut isca multă vărsare de sânge în Germania. Da, aș fi putut porni un asemenea joc neînsemnat la Worms, și atunci împăratul n-ar fi fost în siguranță. Dar ce ar fi fost asta? Jocul unui scandalagiu. Eu am lăsat totul în seama Cuvântului.”^[18] Prietenii apropiați la care se referă aici erau Philip Melanchthon și Nickolaus von Amsdorf. Simțul umorului care-l însoţea pe Martin și înclinaţia spre hiperbolă strălucesc cu putere aici, întrucât a avut o capacitate uriaşă de muncă și n-a avut timp prea mult de pierdut.

O biserică reformată necesită prin însăși natura ei reformă constantă și conformarea la Cuvânt. Maxima Reformei este ecclesia reformata, ecclesia semper reformanda – „Biserica Reformată trebuie să fie o biserică aflată întotdeauna în proces de reformare.”

De pildă, trebuie analizate muzica și cuvintele folosite în cântarea imnurilor și refrenelor. Ce este superficial sau nebiblic ar trebui respins. Este disponibilă o mare varietate de resurse pentru cântare care-L onorează pe Dumnezeu, fiind fidele Scripturii. O altă chestiune în contextul reformării este aderarea la standarde biblice în ceea ce privește alegerea de prezbiteri și diaconi.

De îndată ce Luther a avut parte de experienţa mântuirii, predicarea sa a devenit biblică. Astăzi, numeroși păstori predică o credință facilă, și e necesar să-și reformeze perspectiva asupra căii lui Dumnezeu de mântuire. O modalitate de a implementa reforma în acest domeniu este predicarea din întreaga Epistolă către Romani. Epistola respectivă a constituit manualul teologic al Reformei. Potrivit învăţăturii date de apostolul Pavel, mântuirea nu este niciodată dobândită prin fapte drepte. Mântuirea este darul lui Dumnezeu și se primește numai prin credință, sola fide. Temelia justificării de către Dumnezeu a păcătosului este dreptatea atribuită a lui Cristos.

Mântuirea vine oare pe baza voinței libere ori a harului gratuit?

Chestiunea aceasta stârneşte confuzie în fiecare generație de creștini. Erasmus a fost vârful de lance al perspectivei romano-catolice pe acest subiect. El a susținut doctrina voinței libere, care este o doctrină romano-catolică. Născut în Olanda, Erasmus a fost fiul nelegitim al unui preot romano-catolic și al fiicei unui medic. Erasmus, mai mult decât oricare alt erudit, a reînviat studiile clasice. De asemenea, el a editat și a publicat Noul Testament în greacă pe care atât Tyndale, cât și Luther l-au folosit în traducerile lor. În scrierile sale, Erasmus a evidenţiat stricăciunea clerului. A fost popular în rândul papilor, împăraților și erudiților. Se părea că el urma să treacă de partea Reformei, însă nu a înțeles subiectul harului gratuit al lui Dumnezeu. În 1524, într-o carte cu titlul Libertatea voinței, Erasmus a atacat doctrina depravării totale susținute de Luther.

Ideea voinței libere poate provoca, și adeseori chiar provoacă, perspective distorsionate despre Dumnezeu, ca şi cum El ar fi incapabil să-l schimbe pe păcătos. Uneori, distorsionarea merge până acolo încât Dumnezeu este descris ca fiind neputincios în fața voinței păcătosului.

Răspunsul dat de Luther lui Erasmus a apărut un an mai târziu, în 1525. El și-a intitulat cartea Robia voinței. Unii o socotesc a fi cea mai strălucită lucrare a sa. Erasmus n-a înțeles chestiunea teologică esențială, în vreme ce Luther a priceput diferența dintre responsabilitatea umană și incapacitatea umană. Omul decăzut întotdeauna își va alege propria cale în virtutea naturii sale, întrucât voia sa este ostilă lui Dumnezeu. Prin natură, omul decăzut nu se supune legii lui Dumnezeu (Rom 8:7, 8). Luther a explicat că este necesar ca Duhul Sfânt să producă nașterea din nou, așa cum este exprimat limpede în Efeseni 2:1-10.

„El a interpretat păcatul în sensul augustinian al focalizării asupra sinelui care a distrus capacitatea de a voi în mod liber binele. Voința este în robia sinelui și nu are niciun fel de libertate spirituală reală. Luther a văzut această robie a voinței drept pericolul spiritual suprem pentru om, constrângându-l întotdeauna înspre sine și propriile interese și împiedicându-l să-L caute pe Dumnezeu și nevoile aproapelui său.” Pentru Luther, necredința a fost păcatul fundamental.^[19]

Moștenirea sa: justificarea numai prin credință

Principala moștenire lăsată de Luther bisericii Universale a fost recuperarea unei doctrine clare a justificării prin credință. De acest adevăr, a afirmat Luther, depinde stabilitatea sau prăbușirea doctrinei unei biserici. Dacă acest adevăr este eliminat, biserica se năruie.

Prin propria-i experiență, Luther a devenit un prototip al mântuirii pe baza dreptăţii atribuite. El se încadrează perfect în descrierea din Romani 4. Avraam a crezut. Lui i-a fost socotită dreptatea. A fost mântuit fără faptele legii. Regele David a urmat acest tipar. La fel și Luther.

În prezent, învățătura lui N. T. Wright, fost episcop de Durham, o contrazice pe cea a lui Luther despre justificare prin dreptatea lui Cristos atribuită. Această învățătură este legată de ceea ce se numește „Noua perspectivă asupra lui Pavel”. Urmând linia teologilor E. P. Sanders, Krister Stendahl și J. D. G. Dunn, N. T. Wright sugerează că Luther l-a înțeles greșit pe Pavel. Potrivit lui, evreii au crezut în har și nu au urmat ideea că mântuirea este obţinută prin fapte. Cele două mari piedici în calea lui N. T. Wright sunt Epistola lui Pavel către Romani și către Galateni. Acolo, Pavel își susține pledoaria potrivit căreia evreii s-au bazat pe fapte. În Galateni, Pavel afirmă limpede că orice adăugire ce presupune păzirea legii, indiferent că este vorba despre circumcizie sau orice altceva, trebuie respinsă. Cei care adaugă ceva harului se află sub blestem (Gal. 1:8). Mai mult, Pavel păstrează o linie clară care separă justificarea de sfințire.

Comentariul lui Luther la Romani, care conține efectiv întregul argument teologic revoluționar al Reformei și care a fost îngropat în biblioteca Vaticanului, n-a fost publicat decât în 1908. Acum constituie volumul 25 din setul Concordia al Operelor Complete ale lui Luther. Modul în care el înțelege legea și harul este enunțat clar și de atunci încoace comentatorii n-au pierdut din vedere argumentarea lui Pavel – Charles Hodge (1835), Robert Haldane (1839), F. L. Godet (1879), J. B. Lightfoot (1895), prof. John Murray (1959), dr. Martin Lloyd-Jones (10 volume începând cu 1985), Douglas Moo (1991). Însă noua perspectivă ne cere să ne îndreptăm într-o direcție diferită. Se pare că doctrina justificării prin credință va reprezenta întotdeauna o țintă a lui Satan.

Martin Luther a numit dreptatea atribuită o dreptate străină. Cu alte cuvinte, ea provine din exterior. Vine de la Dumnezeu și este așezată în jurul credinciosului. Să presupunem că primesc o haină făcută în China și mă învelesc cu ea, aceasta mi-ar fi străină prin faptul că mă înfășoară din exterior. Vine dintr-o altă lume. Nu este creația mea.

Iată un sumar al informațiilor privitoare la această dreptate străină care ne face să fim primiți înaintea lui Dumnezeu și care ne oferă dreptul de a fi parte din familia sa ca fii și fiice.

(i) Această dreptate vine de la Dumnezeu Tatăl. Este un dar.

(ii) Această dreptate este așezată asupra noastră în urma unui act al lui Dumnezeu Tatăl. Este un act, nu un proces. Este un act săvârșit o dată pentru totdeauna, care nu se va repeta. Noi nu contribuim cu nimic. Credem și devenim uniți cu Cristos prin credință. Însă primirea dreptăţii și actul justificării Îi aparțin lui Dumnezeu. Noi suntem într-o stare pasivă. Nu facem nimic altceva decât să credem.

(iii) Această dreptate constă în viața completă și perfectă a lui Cristos. Este suma întregii Sale ascultări. El a făcut ceea ce noi ar fi trebuit să facem. Ieremia 23:6 rezumă chestiunea astfel: „Iată Numele pe care i-L vor da: «Domnul, Dreptatea noastră!»”

(iv) Această dreptate este oferită ca urmare a ispășirii. Fiul lui Dumnezeu este jertfa de ispășire. El este arderea de tot care satisface dreptatea lui Dumnezeu. Această ispășire îndepărtează în mod eficient mânia lui Dumnezeu din dreptul păcătosului.

(v) Atribuirea acestei neprihăniri precedă justificarea. Observați ordinea. Dreptatea este atribuită. Urmează justificarea ca un act al Tatălui.

(vi) Nu există absolut niciun merit în primirea acestei neprihăniri. Eu nu o primesc pentru că sunt ascultător. O primesc prin credință, aceasta funcționând ca un mijloc, nu ca un merit.

(vii) Această dreptate este o dreptate umană. Noi suntem ființe umane. Păcatele noastre emană din umanitatea noastră păcătoasă și decăzută. Avem în noi firea păcătoasă a lui Adam încă de la naştere. Mai mult, ne naștem cu natura păcătoasă a lui Adam. Dreptatea care constituie fundamentul justificării noastre este ascultarea umană și perfecțiunea umană a lui Cristos. Această dreptate umană este trecută în contul nostru.

(viii) Această dreptate care ne este atribuită ne conduce spre o viață de dreptate. Suntem justificați prin credință (ek pisteos) și mai apoi suntem conduși spre a trăi o viață de credință (eis pistin) (Rom. 1:17), după cum este scris: „Cel drept va trăi prin credință.”

(ix) Dreptatea dată nouă nu este niciodată aceeași cu viața dreaptă pe care o trăim, iar viața dreaptă pe care o trăim nu este niciodată fundamentul justificării noastre. Dreptatea perfectă a lui Cristos atribuită nouă este întotdeauna și în exclusivitate fundamentul justificării noastre.

(x) Dreptatea pe care Tatăl ne-o dă este exterioară. Este juridică. Are de-a face cu dreptatea. Viața dreaptă implantată în credincioși prin Duhul Sfânt este ceva interior, este progresivă și nu este niciodată perfectă în această viață.

Luther și Reforma denominațiilor în prezent

În concluzie, voi aborda ideea de reformă în zilele noastre. Este în responsabilitatea tuturor păstorilor să aibă drept ţintă conformarea la Cuvântul lui Dumnezeu în propriile vieți și în întreaga învățătură și practică a bisericii locale. Uneori, păstorii sunt implicați într-o reformare amplă a bisericilor pe care le conduc. Cunosc cazul cuiva care a fost chemat la o biserică a cărei conducere era exercitată de un anumit for. Numărul membrilor stagnase cam pe la șaizeci de persoane. A acceptat chemarea cu condiția de a i se lăsa libertatea să predice o credință reformată, să înființeze un comitet de prezbiteri și de diaconi, să rescrie constituția și să fundamenteze biserica pe o mărturisire de credință reformată. Toate acestea au durat cinci ani. În această perioadă, biserica a crescut la aproximativ nouăzeci de membri. Este excepțional. Multe biserici independente sunt controlate de un grup de putere, de un cerc de diaconi, de prezbiteri sau de un anumit for bisericesc. Adeseori, respectivul grup de putere este încremenit într-o practică tradițională, rezultatul fiind ostilitatea față de schimbare ori reformă. Dacă un grup de putere dintr-o biserică independentă ajunge nemulțumit de păstorul lor, putem fi siguri că zilele îi sunt numărate.

Martin Luther a fost unic datorită credincioșiei sale față de Scriptură, și îndrăzneala cu care a apărat Evanghelia a influențat întreg viitorul bisericii lui Cristos de pe pământ. Prin comparație, păstorii bisericilor lucrează într-o sferă restrânsă. Cu toate acestea, adeseori și ei au de dus propriile bătălii istovitoare.

Luther n-a fost lipsit de greșeli. Este acuzat că a fracturat unitatea bisericii. Însă ar trebui să se remarce că în istoria timpurie, biserica s-a împărțit în denominațiile romano-catolică și ortodoxă răsăriteană. Luther a greșit în modul în care i-a răspuns lui Ulrich Zwingli. A fost intolerant și, astfel, a ratat prilejul de a menține unitatea. Mai târziu, în desfășurarea vieții sale, și-a pierdut răbdarea cu evreii. Așa cum înțelegem din Romani 9-11, Scripturile ne cer să avem mereu o atitudine iubitoare față de evrei. De-a lungul secolelor, conducătorii romano-catolici l-au descris pe Luther ca fiind bețiv, agresiv și cu un caracter josnic. În 1939 istoricul romano-catolic, Joseph Lortz, și-a publicat epocala lucrare Reforma în Germania. Până la acel moment, în Biserica Romano-Catolică Luther era considerat un eretic. Lortz a pus la îndoială acea idee și a admis că vinovăția le-a aparținut conducătorilor bisericii pentru că n-au răspuns pozitiv chemării lui Luther la reformă. Alți erudiți au urmat linia de gândire a lui Lortz. În percepțiile catolice asupra lui Luther s-a produs o schimbare radicală.^[20]

Cea mai încurajatoare trăsătură a Reformei din secolul al XVI-lea este că, într-o perioadă de cinci ani, s-a produs o radicală schimbare. Este ceva de mirat din partea Mea? (Ier. 32:26). Ar putea fi repetată o Reformă de asemenea anvergură în Biserica Romano-Catolică de astăzi?

Este Biserica Romano-Catolică reformabilă? Răspunsul este în mod limpede negativ! Conciliul de la Trent (1545-1563) a fost organizat ca reacție la luterani. Se estimează că o treime din conducătorii romano-catolici de la Trent au fost în favoarea Reformei, însă au fost învinși. Rezultatul tragic al Conciliului de la Trent a fost formularea unor afirmații care sunt absurde și excesive. La Trent s-au rostit anateme prin care a fost condamnată doctrina justificării doar prin credință. S-au rostit blesteme în scris asupra celor care o credeau. Aceasta a fost o eroare îngrozitoare. Roma se laudă cu faptul că nu se schimbă niciodată. O asemenea atitudine împiedică reforma. Atunci când romano-catolicii adoptă doctrina biblică a justificării doar prin credință, aproape invariabil ei părăsesc Biserica Romano-Catolică. Aţa s-a întâmplat la o scară mare în Biserica Romano-Catolică din America latină. Multe persoane au părăsit-o și s-au alăturat în mare parte unor biserici penticostale.

Potrivit statisticilor, catolicii sunt numeroși în țări precum Germania (19 milioane), SUA (46 de milioane), Filipine (38 de milioane), Mexic (51 de milioane), Columbia (20 de milioane) și Argentina (24 de milioane). O mare parte a catolicilor sunt nominali și merg rareori la biserică.

Biserica Anglicană este o paralelă a Bisericii Romano-Catolice. În 1662, guvernul a adoptat o lege intitulată „Actul de uniformitate” care a fost atât de drastică încât a constrâns întregul cler anglican să urmeze tipare stabilite de închinare. Ca urmare, aproximativ 2.000 de puritani englezi au fost constrânşi să părăsească Biserica oficială. De la acel moment, s-a considerat că Biserica Angliei a sfârșit-o cu reforma. Niciun conducător ori grup de conducători n-a mai încercat la modul serios din anul 1662 să reformeze Biserica Angliei.

O altă posibilă zonă vastă în care s-ar putea manifesta întoarcerea la doctrinele susținute de Luther sunt comunitățile luterane din lumea întreagă. Suedia, Norvegia, Danemarca și Finlanda au numeroase denominații luterane. Biserica Luterană din Finlanda este mult mai evanghelică decât majoritatea bisericilor naționale din Europa. SUA numără 3.4 milioane de luterani.

Maniera decisivă în care Dumnezeu a intervenit în anii 1517 și 1522 a reprezentat răspunsul la rugăciunile credincioșilor devotați care s-au unit într-o mișcare cunoscută drept Devotia Moderna, Frățietatea vieții în comun. Aceasta ne încurajează să ne dedicăm rugăciunii pentru trezire spirituală globală și pentru înaintarea cu putere a reformei. Închei cu următoarea benedicție: „Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi, a Lui să fie slava în Biserică și în Cristos Isus, din neam în neam, în vecii vecilor! Amin” (Ef. 3:21-22).

Selecţie bibliografică

O bibliografie selectată, întinsă pe nouă pagini, care include și o pagină de website-uri se găsește în Essays on Martin Luther, editată de Donald K. McKim, Cambridge University Press, 2003. Întrucât surprinde atât de bine momentele, Roland Bainton își merită locul ca acela care a scris cea mai populară biografie a lui Luther cu titlul Here I Stand (Aceasta mi-e poziția). Ediția The Lion, versiune cu copertă moale, 412 pagini, a fost publicată în 1983. Potrivit unei mențiuni, au fost vândute peste un milion de copii. Biografia preferată de mine a fost scrisă de germanul E. G. Schwiebert, Luther and his Times (Luther și vremurile sale), Concordia, 1950. Prețuiesc biografia lui Richard Friedenthal publicată de Weidenfeld and Nicholson în 1970, însă această lucrare, din câte știu, s-a epuizat. În aceeași situație este și excelenta lucrare a lui James Atkinson, Martin Luther and the birth of Protestantism (Martin Luther și nașterea protestantismului), M. M. And S., 352 de pagini, 1968. Se recomandă Bernard Lohse, Martin Luther: An Introduction to his Life and Work (Martin Luther: o introducere a vieții și lucrării sale), T&T Clark, 1987 și James M. Kittelson, Luther the Reformer (Luther reformatorul), Augsburg, 1986. Cei care citesc în germană vor aprecia Gerhard Ebeling, Lutherstudien, 5 vol., Tübingen.

Articol preluat din cartea Unul din o mie de Erroll Hulse (Editura Făclia, Oradea, 2013).

© Editura Făclia, 2013

Preluarea acestui articol de pe situl Editurii Făclia este strict interzisă fără permisiunea scrisă a editurii

^[1] Este interesant de remarcat că Oxford și Cambridge au fost constituite ca universități imediat după 1209. Vezi anexa din Who are the Puritans? Erroll Hulse, EP (în limba română, Cine sunt puritanii?... şi care este doctrina lor?, Editura Făclia ).

^[2] Bainton p. 65. Potrivit lui Atkinson (p. 101), mulți erudiți remarcabili specializați pe Luther precum Boehmer, Vogelsang, Scheel, Wendorf, Stracke, Hermelink, Bauer, etc., lista este lungă, au căutat să stabilească cu mare precizie momentul convertirii lui Luther. În schimb, alții critică orice demers de felul acesta.

^[3] Robert Kolb, ibid p. 20.

^[4] E. G. Schwiebert, p. 384-437.

^[5] Friedenthal, p. 249.

^[6] Bainton, p. 168.

^[7] Ibid, p. 185 și urm.

^[8] Robert Kolb, Martin Luther as a Prophet, Teacher and Hero, Images of the Reformer 1520-1620, Baker, 278 de pagini, copertă moale, 1999, p. 17.

^[9] Ibid, p. 47-49. 

^[10] Donald L. Mckim, p. 261.

^[11] Scwiebert, p. 297.

^[12] Vezi articolul scris de Erroll Hulse în Reformation Today, numărul 172.

^[13] James Atkinson, p. 132 și urm.

^[14] Fred W. Meuser articolul Luther as Preacher of the Word of God, în „Essays on Martin Luther”, editat de Donald K. McKim, Cambridge University Press, 2003, p. 137.

^[15] Ibid, p. 146 și urm.

^[16] Nembech citat în Old, p. 6.

^[17] Hughes Oliphant Old, The Reading and Preaching of the Scriptures in the Worship of the Christian Church, volumul 4, The Age of the Reformation, Eerdmans, 2002, p. 7 și urm.

^[18] Atkinson, p. 182.

^[19] Ibid, p. 82.

^[20] Gunther Gassman, articolul „Luther in the worldwide church today” din Essays on Martin Luther, lucrare editată de Donald K. McKim, p. 289 și urm.