08/04/2016
de către Editura Făclia

Martyn Lloyd-Jones

Păstorul ca predicator 

Traducere din limba engleză de

Pastor Daniel Suciu

Lucrarea sa de predicare a constituit temelia întregii slujiri a Dr. M.L.-J. Prin intermediul predicării sale, biserica Bethlehem din Sandfields, Aberavon, din Țara Galilor a experimentat o trezire spirituală și a fost edificată. A păstorit-o din 1927 până în 1938, când și-a început slujirea la Capela Westminster de pe strada Buckingham Gate, Londra. Între 1939 şi 1945, în contextul Războiului Mondial, a slujit alături de dr. Campbell Morgan. Războiul a împuţinat numărul membrilor, întrucât unii au părăsit Londra pentru a scăpa de bombardamente. Campbell Morgan s-a retras și dr. M.L.-J. a devenit singurul păstor. Predicarea sa expozitivă a atras un număr tot mai mare de oameni și, treptat, congregația a ajuns din nou la dimensiunea inițială. A predicat la conferințele pentru studenți organizate de IVP și IFES. L-am auzit în multe rânduri ținând prelegeri. Am fost de față când a vorbit timp de două ore la Evanghelical Library în 1962. Nu l-am văzut niciodată să citească un articol. Metoda lui era aceea de a folosi o schiță. Expunerea sa era întotdeauna plăcută și dinamică. A predicat în mod regulat la întâlnirile din timpul săptămânii și la întruniri de pe tot cuprinsul Regatului Unit. Predicarea a stat la baza tuturor cărților sale. Ca și în cazul puritanilor englezi pe care i-a preţuit și pe care i-a lăudat mereu, mai întâi își ținea predicile, iar mai apoi, când acestea erau transcrise pe baza înregistrărilor, le edita pentru publicare.D Martyn Lloyd-Jones a fost omni-înzestrat. A fost un conducător nativ și un moderator strălucit de întâlniri, fie că era vorba de întruniri ale bisericii ori de conferințe. Însă el a fost în primul rând predicator. Preocuparea și dragostea lui pentru suflete au fost cele care l-au făcut un predicator eficient. Când s-a aflat la conducerea unei mari congregații la Capela Westminster, Londra, n-a fost posibil să se implice în mod sistematic în vizite pastorale ale turmei sale. Cu toate acestea, obişnuia ca după fiecare serviciu să petreacă aproximativ două ore în biroul său consiliindu-i pe cei care aveau nevoie de ajutor din partea lui. Un diacon avea întotdeauna responsabilitatea de a supraveghea această parte din slujirea doctorului. Dl Micklewright a fost un ajutor principal în această slujire. El însuși avea experiență pastorală și era persoana ideală pentru a-l asista pe doctor. Dr. M.L.-J. a păstorit prin telefon pe mulți alți păstori. Şi-a petrecut mare parte din timp în sfătuirea și păstorirea altor păstori, îndeosebi a celor tineri.

În cele ce urmează, voi schița mai întâi viața sa și pe urmă mă voi concentra asupra învăţămintelor pe care le putem extrage de pe urma exemplului său de predicator.

O schiță biografică

Născut în Cardiff, sudul Țării Galilor, Martyn Lloyd-Jones și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei în zona rurală din Cardiganshire, până în 1914, când s-a mutat cu familia în Londra. După finalizarea studiilor la școala St. Marylebone Grammar, a fost admis la spitalul St. Bartholomew la vârsta de 16 ani pentru a urma o carieră în medicină. A trecut toate examenele cu excelență. În 1921 a fost ales asistent clinic-șef al faimosului Sir Thomas Horder, care era cardiolog și totodată medicul familiei regale. Importanța gândirii și analizei precise în cadrul diagnosticării și-a pus amprenta asupra tânărului M.L.-J. Un intelect ascuțit combinat cu o capacitate abilă de observare a naturii umane și o excelentă memorie erau parte din darurile sale naturale care au contribuit semnificativ la slujirea sa de păstor și predicator. N-a putut stabili cu precizie data convertirii sale. Treptat, a ajuns să-şi dea seama că era mort în păcat și singura speranță pe care a găsit-o a fost în Cristos în anii 1923-1924. Deja în 1925 (și este ușor de urmărit vârsta lui pe parcursul secolului al XX-lea, întrucât el s-a născut în 1899) experimenta o frământare intensă cu privire la chemarea de a fi păstor.

În 1927 a întors spatele unei cariere de succes și profitabile în medicină pentru a-şi dedica viața slujirii creștine în sudul Țării Galilor, în districtul Aberavon, în cadrul unei biserici cunoscute în mod popular drept Sandfields. În jurul acestei biserici se găsea o populație de aproximativ 5.000 de persoane care trăiau în condiții de mizerie și aglomerație. Biserica făcea parte din ceea ce era cunoscut drept Mișcarea de Înaintare (The Forward Movement). Biserica era un refugiu atunci când întristarea, pierderile ori necazurile de vreun fel veneau peste oamenii de acolo. Salariul lui M.L.-J. era de 225£ pe an plus punerea de dispoziție a casei parohiale. Aceste condiții contrastau în mod izbitor cu avantajele unui cadru medical care la acea vreme putea câștiga între 2000£ și 5000£ anual. Contractul său prevedea un număr de 13 duminici pe an libere. Aceasta a fost o trăsătură pe parcursul întregii sale vieți de slujire, și anume libertatea de a predica în multe alte locuri și de a-și lua timp de reîncărcare și reîmprospătare în contextul cerințelor asidue pe care le presupunea viaţa unui păstor. Inițial, M.L.-J. a fost considerat un păstor laic, întrucât nu urmase cursurile unui seminar și nu trecuse printr-o pregătire teologică.

În 1927, Martyn s-a căsătorit cu Bethan, care de asemenea era cadru medical. Ea a fost expusă doi ani de zile la lucrarea lui Martyn înainte de a înțelege cu adevărat semnificația Evangheliei.[1]

O lucrare impresionantă a Duhului Sfânt s-a petrecut în biserica din Aberavon. Membrii bisericii au crescut în 1930 până la 88, dintre care 70 s-au convertit din lume. În anul următor, 1931, alți 135 s-au adăugat, 128 dintre ei venind din lume. Toată viaţa lui, M.L.-J. a crezut cu tărie în fenomenul pe care-l numim trezire spirituală. Întotdeauna a subliniat că Împărăția lui Cristos nu înaintează prin metode specifice afacerilor și prin scheme lumești. N-a încetat niciodată să avertizeze cu privire la evanghelizarea superficială de tip decizional căreia îi lipsește convingerea de păcat și pocăința inimii.

Odată cu stabilirea sa în biserica Sandfields, a trebuit să învețe de la zero tot ceea ce presupune conducerea unui adunări de credincioși. Curând, chemarea sa de predicator a fost recunoscută. În primul an al lucrării sale, a încuviințat să predice în alte 52 de biserici, de regulă în serile de marți ori joi. Impactul lucrării sale itinerante a fost simțit pe tot cuprinsul Țării Galilor. Predicarea sa era de factură evanghelică și plină de putere. Era tenace în expunerea caracterului nebiblic și a naturii distructive a teologiei moderne.

În 1932 și 1937, „Doctorul” (se pare că toți i se adresau în modul acesta) a slujit în America de Nord. Abilitățile sale de predicator au fost numaidecât apreciate. Unii conducători din Canada l-au îndemnat să revină, având perspectiva de a fi chemat să slujească acolo într-o biserică mare. A refuzat.

Consemnările acestor ani de început scot la iveală multe situații în care şi-a arătat grija pastorală față de persoane individuale nevoiașe, iar uneori față de muribunzi. A fost un păstor personal nu doar la capitolul vizitelor, ci și la capitolul corespondenței. Într-o împrejurare când trebuia să-i fie lăsată corespondența, erau 90 de scrisori care se strânseseră într-o singură săptămână.[2] M.L.-J. nu a fost doar un predicator nativ, ci și un conducător nativ. Curând, în jurul lui s-au adunat o mulțime de păstori. Împreună au încheiat legăminte în modalități practice specifice pentru a promova cauza evanghelică în Țara Galilor.

În mai 1938, Doctorul și-a anunțat demisia din lucrarea pastorală de la Sandfields și în aceeași lună a acceptat invitația dr. Campbell Morgan de a sluji împreună la Capela Westminster de pe strada Buckingham Gate, situată la scurtă distanță de Casa Comunelor și Palatul Buckingham. În anii de război, familia Lloyd-Jones a locuit în Haslemere, Surrey. În 1943 dr. Morgan s-a retras, lăsându-l pe Doctor ca singurul păstor al bisericii.

În perioada 1939-1945, congregația s-a împrăștiat, numărul reducându-se la aproximativ un sfert din mărimea avută în timpul slujirii lui Campbell Morgan. Capela Westminster este formată din galerii circulare. Prima galerie poate adăposti aproximativ 720 de persoane, iar a doua aproximativ 200. Primul nivel poate cuprinde aproximativ 1.000 de locuri.

Congregația nu cunoștea credința de sorginte reformată și era nefamiliarizată cu o serie de predici expozitive. Unii i se opuneau pe față lui M.L.-J. și preferau schițele de predicare aliterate și ușor de urmărit ale lui Campbell Morgan. Stilul Doctorului era unul care-i provoca pe ascultători să mediteze la doctrina biblică, să o priceapă și să o adopte. Această situație a fost surprinsă într-o remarcă făcută de un bărbat indignat care s-a dus într-o duminică dimineață așteptând să-l audă pe Campbell Morgan și plecând dezamăgit. „M-am dus să-l ascult pe Morgan,” s-a plâns el ulterior, „și în schimb l-am auzit pe acel calvinist!” Unii dintre diaconi aveau tendințe de teologie liberală. În general, majoritatea a fost mulțumită atât timp cât slujirea era făcută de amândoi, dar n-au fost bucuroși atunci când Campbell Morgan s-a retras. Nu s-au împăcat cu gândul că M.L.-J. urma să predice la fiecare serviciu.

Într-un asemenea context, Doctorul a manifestat o înțelepciune excepțională. În serile de vineri a organizat un timp de discuții în care congregația avea prilejul de a ridica liber în discuție orice subiect. Trebuie menționat că un păstor va descoperi numaidecât care este gândirea membrilor lui atunci când se creează oportunitatea unei discuții libere.

Unii dintre prietenii lui Lloyd-Jones priveau cu scepticism ideea că simplitatea primitivă a vieții de biserică derulată după un metodism calvinist va avea sorți de izbândă în Londra. În vremea aceea, unul dintre observatori era un anumit dr. Johnson. „Când am văzut că el, deși nu avea cor, divertisment muzical și nici o altă unealtă externă, predica pentru a umple Capela, m-am întrebat dacă va putea duce această povară – având în vedere predicarea sa itinerantă din cursul săptămânii.” La un moment dat, discuția deschisă din timpul săptămânii a vizat ce anume se putea face pentru a umple Capela, așa cum fusese în timpul slujirii lui Campbell Morgan. Mulți au sugerat că trebuiau făcute adăugiri la program. O minoritate a exprimat părerea că motivul aflat la baza participării era predicarea și nu doreau elemente suplimentare.

Primatul predicării este ilustrat prin forma serviciului de închinare. Un capitol din biografia scrisă de Iain Murray poartă titlul: „Diminețile de duminică ale anilor 1950”.[3] Acesta surprinde cu măiestrie forma și atmosfera acelor vremuri pentru cei care n-au avut niciodată privilegiul de a participa. Nu existau niciun fel de accesorii. Se lectura în mod substanțial din Scriptură, urma un timp de rugăciune de 10-15 minute, iar mai apoi o predică de aproximativ 40 de minute. Duminica după-amiaza, programul era la fel, exceptând faptul că mesajul predicii era de natură evanghelistică și ținea între 40 și 60 de minute. Întotdeauna se cântau patru imnuri în obișnuita manieră a nonconformismului. Nu-mi aduc aminte să fi existat vreo adăugire de vreun fel. În timpul lui Campbell Morgan se remarca prezenţa unui cor, dar acesta a dispărut.

Anii aceștia, din 1939 până în 1968, au fost spectaculoși. În inima Londrei, Doctorul a exercitat o lucrare de predicare a cărei influență s-a răspândit în toată lumea. Pe lângă turiștii care și-au pus ziua de duminică petrecută la Westminster în itinerariul lor, studenți din multe țări și care se pregăteau pentru tot felul de vocații participau în mod regulat la serviciile de la Capela Westminster. De asemenea, numeroși studenți de la London Bible College frecventau serviciile de la Westminster. Pentru ei, Doctorul era un predicator model. Eu și soția mea am ajuns în Londra în 1954 cu scopul explicit de a studia la fără frecvență la Colegiul Biblic din Londra (London Bible College).

Tocmai absolvisem școala de arhitecți și făceam practică în acest domeniu în Londra. Am locuit la Foreign Mission Club. Acolo i-am cunoscut pe Iain Murray și pe David Fountain care au insistat împreună să frecventăm Capela Westminster ca să putem beneficia de pe urma slujirii Doctorului.[4] Din 1954 și până în 1958 am fost inspirați și absorbiți de învățătura de la Westminster. Studiile de la London Bible College (ținute de dr. Ernest Kevan) ne-au împiedicat să participăm la faimoasele „prelegeri pe Romani” ţinute la Capela Westminster în serile de vineri. Seriile de predici care au avut un impact major asupra noastră au fost cele pe Efeseni, o serie pe capitolul 3 din Geneza și o serie scurtă pe Ezechiel, capitolul 36.

Pe lângă predicarea sa itinerantă pe toată întinderea Angliei din timpul săptămânii și al concediului de vară, Doctorul era de asemenea solicitat de Mișcarea Studenților. De pildă, cartea sa care poartă titlul „Autoritate” a fost mai întâi publicată ca o serie de predici la o conferință pentru studenți.

Pe parcursul lucrării sale, de la începutul anilor ’30 și până în anii ’80, Doctorul a predicat unor adunări cu mult mai numeroase decât cele ale predicatorilor de frunte din Marea Britanie de astăzi. Pe lângă congregația sa de la Westminster care avea duminica între 1.200 și 1.400 de ascultători, mai erau mulțimile care se adunau la campaniile sale din timpul săptămânii sau la ocaziile speciale. De pildă, chiar în 1932 a predicat în Toronto undei audienţe de 6.000 de persoane, iar în 1935 a avut 7.000 de ascultători în Llangeitho. Dumnezeu nu i-a dat doar darul predicării, ci și adunări care să beneficieze de pe urma predicării sale. Fără îndoială că el a fost cel mai de seamă predicator din Marea Britanie din secolul al XX-lea.

În 1941 a început o întâlnire trimestrială pentru slujitori. Participarea se făcea pe baza unei invitații personale. Aceasta s-a dezvoltat devenind „Părtășia de la Westminster” care era limitată la păstorii cu normă întreagă. Uneori erau abordate subiecte prezentate de un oaspete sau de un membru al grupului, însă în cea mai mare parte, întâlnirile constau din discuții deschise, conduse de Doctor. În 1967 am început și eu să particip. Trebuie să fi fost undeva la 220 de persoane eligibile. Participarea medie era la aproximativ 120 de persoane. Unii călătoreau tocmai din Țara Galilor pentru a putea participa. Timp de nouă luni pe an, grupul s-a întâlnit în prima zi de luni. Această zi este „cea obositoare” pentru păstori. Participanții se întorceau de la această părtășie profund încurajați. Pentru mai mulți membri ai grupului, Doctorul era un prieten și un sfătuitor, un păstor care-i îndruma și-i consilia în vremurile dificile și-i încuraja când se confruntau cu necazuri familiale și personale.

În 1968, îmbolnăvindu-se deosebit de grav, M.L.-J. și-a dat demisia din slujba de păstor al Capelei Westminster. În felul acesta s-a încheiat o lucrare de 30 de ani. I-a scris prietenului său Philip Hughes despre simțământul că trebuia să pună în formă scrisă materialul pe care-l predicase, mai ales cartea Romani. Scrisorile primite de la prieteni i-au întărit această dorință. Un misionar din Mombasa i-a scris spunându-i că citise predica lunară publicată în Westminster Record începând cu 1948, iar un alt misionar din Maroc i-a scris Doctorului pentru a-l asigura că lucrarea sa în formă tipărită a reprezentat o mare binecuvântare pentru el pe parcursul unei perioade de peste zece ani. Timp de șase luni, pe parcursul anului 1968, Doctorul n-a ţinut nicio predică. Recuperarea sa în urma operației a fost o reușită, iar în 1969 a putut să-și finalizeze substanțiala și ampla lucrare itinerantă.

În 1977 s-a petrecut un eveniment important în slujirea Doctorului atunci când a ținut prelegerea inaugurală cu ocazia întemeierii Seminarului Teologic din Londra (London Theological Seminary). Acest seminar a fost înființat în urma imboldului său.

În 1979, cancerul de care suferise inițial a revenit. A fost constrâns să-și limiteze angajamentele publice, însă a păstrat câteva angajamente de predicare de-a lungul anului 1980 în Scoția, Țara Galilor și Anglia. Doctorul a crezut cu ardoare în perspectiva puritană potrivit căreia este de datoria creștinului să se pregătească temeinic pentru moarte. În etapele finale ale bolii și-a păstrat o mărturie remarcabilă și a fost o sursă de inspirație pentru familia sa și biserica de pretutindeni. A pășit în glorie pe 1 martie 1981, în ziua Sf. David.

Lecții de la Dr. Martyn Lloyd-Jones ca predicator

Viața și exemplul dr. Martyn Lloyd-Jones constituie pentru noi bogate surse de inspiraţie. El a fost cel mai de seamă predicator și conducător evanghelic non-conformist din cadrul mișcării evanghelice a secolului al XX-lea.

Așa cum am observat deja, pe lângă predicile ţinute de trei ori pe săptămână la Capela Westminster în Londra, în timpul săptămânii a predicat pe tot cuprinsul Insulelor Britanice și dincolo de acestea. Predicile erau ţinute în fața unor mari congregații din toate denominațiile. Lucrarea sa amplă ne aduce aminte de profetul Samuel despre care s-a scris: „El se ducea în fiecare an de făcea înconjurul Betelului, Ghilgalului și Mițpei și judeca pe Israel în toate locurile acestea. Apoi se întorcea la Rama, unde era casa lui” (1 Sam. 7:16-17). Galez fiind, e lesne de înţeles că i-a plăcut să slujească în Țara Galilor. Influența lui acolo a fost de o profunzime aparte. „Simțământul chemării lui M.L.-J. spre Țara Galilor a rămas o trăsătură care l-a însoţit toată viaţa.”[5]

Cinci aspecte de o relevanță covârșitoare astăzi ies în evidență:

  1. Întâietatea predicării
  2. Predicarea evanghelistică
  3. Ungerea în predicare
  4. Trezirea spirituală și predicarea
  5. Predicarea sistematică
Întâietatea predicării

De-a lungul anului 1969, M.L.-J. a fost invitat să vorbească la Seminarul Westminster din America. Și-a ales ca temă Predicarea și Predicatorii. Au fost publicate șaisprezece prelegeri de către Hodder & Stoughton într-o carte cu acel titlu.[6] În primul capitol, „Întâietatea predicării”, el analizează motivele pentru care predicarea a decăzut de pe primul loc, acolo unde ar fi trebuit să se afle întotdeauna în cadrul Bisericii lui Dumnezeu.

Încă de la început, trebuie să reținem ce este predicarea. Este adresarea înaintea oamenilor în numele Dumnezeului Trinitar prin intermediul Bibliei și adresarea către ei prin prisma întregii lor ființe: intelect, emoții, conștiință și voință. Predicarea Evangheliei reprezintă demersul înflăcărat de a-i convinge pe oameni și de a-i îmboldi spre pocăința față de păcat și credința în Domnul Isus Cristos. Predicarea Evangheliei este unică doar în măsura în care este eficientă prin puterea Duhului Sfânt. De aici rezultă că locul pe care-l ocupă rugăciunea și sfințenia în viața predicatorului este de maximă importanță.

Doctorul i-a apreciat întotdeauna pe puritanii englezi și, asemenea lor, a crezut că predicarea este modalitatea lui Dumnezeu de a converti păcătoși, de a-i hrăni și a-i edifica pe credincioși. Asemenea puritanilor englezi, și el a susținut că nu există niciun substitut. Nimic altceva nu se adresează întregii persoane, minții, emoțiilor, conștiinței și voinței ca și predicarea. Nimic altceva nu vine cu autoritate de la Dumnezeu Însuși. Nimic altceva nu este sălășluit de Dumnezeu Duhul Sfânt în modul unic în care este predicarea. Fiul Omului Însuși a venit să predice, așa cum a făcut și cel care i-a pregătit calea. Mulțimea nu s-a dus în pustiu ca să audieze o prelegere ținută de Ioan Botezătorul. Amvonul i-a fost o piatră, iar cerurile i-au fost tribuna. A predicat. Și atunci când ascultătorii săi au ajuns, Ioan nu i-a flatat, nici nu a început să-i facă să se simtă bine. Scopul său a fost acela de a-i aduce la pocăință.

Ce face predicarea unică? Ce face predicarea diferită de discursurile politice? Ce face predicarea diferită de prelegerile dintr-o școală ori din universitate? Răspunsul este că predicarea se adresează omului ca întreg: minte, emoții și voință spre a-l întoarce la Dumnezeu, iar atunci când s-a produs asta, să-l îmboldească spre a-L iubi și a-L sluji pe Dumnezeul Trinitar cu întreaga-i ființă. În politică, cel ce ține discursul va încerca să-i determine pe ascultători să voteze pentru partidul său. În predicare, obiectivul este de a-i determina pe oameni să creadă în Cristos și să trăiască pentru El.

Este o greșeală să se confunde predicarea cu prelegerea. Prelegerile pot fi asistate de expuneri power point și videoproiectoare suspendate, menite să răspândească informație și să păstreze atenția, însă ele nu pot fi niciodată substitute pentru predicare. Folosirea unui proiector suspendat tinde să frângă legătura directă dintre predicator și ascultătorii săi. Proiectoarele suspendate sunt folositoare pentru prelegeri. Acestea pot fi informative și chiar surse de inspiraţie. Însă prelegerea nu este predicare.

Predicarea este modalitatea desemnată de Dumnezeu prin care păcătoșii sunt smeriți. Niciun agent uman de pe pământ nu poate produce convingerea de păcat în relația cu Dumnezeu. Aceasta este lucrarea unică a Duhului Sfânt așa cum Isus a promis: „Când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce privește păcatul, dreptatea și judecata” (Ioan 16:8). Desigur că Duhul Sfânt folosește o varietate de mijloace precum lectura, prietenia personală, discuțiile, ascultarea de emisiuni radio sau casete audio, însă în Scriptură se afirmă clar: „Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe păcătoși prin nebunia propovăduirii crucii” (1 Cor. 1:21). Observați că în ochii lumii, predicarea este o nebunie. Satan o urăște pentru că știe că ea reprezintă modalitatea supremă de a-i umili pe păcătoși și de a-i mântui.

M.L.-J. a avertizat cu privire la tendința de a îngădui divertismentului să disloce întâietatea predicării prin intermediul punctelor muzicale, cântărilor, solourilor sau mărturiilor. El a făcut referire la noul slujitor oficial din biserică – „liderul de cântări”, care se presupune că va crea atmosfera potrivită. „Adeseori, acestuia îi trebuie atât de mult timp pentru a crea atmosfera potrivită încât nu mai rămâne timp pentru a predica în acea atmosferă!” Predicarea ca vehicul în care se descoperă puterea lui Dumnezeu intră în declin atunci când distracțiile îi lasă un timp minim de manifestare.

„Ni se spune că în zilele noastre oamenii nu pot gândi și nu pot urmări afirmații elaborate, că sunt atât de obișnuiți cu tipul de perspectivă și mentalitate produse de ziare, televiziune și filme încât sunt incapabili să urmărească o afirmație logică, argumentată. Prin urmare, trebuie să le dăm filme și diafilme, să aducem vedete de fim care să le vorbească, strecurând doar o idee despre Evanghelie. «Creează-ți propria atmosferă» este idealul major, iar apoi, înspre final, adaugă doar un gând foarte scurt despre Evanghelie.”[7]

Astăzi există tot soiul de influențe antagonice întâietăţii predicării. În zilele apostolilor, evreii au cerut semne miraculoase (1 Cor. 1:22). În prezent, mulți dintre adepții carismatismului consideră că puterea lui Dumnezeu este exprimată prin semne și minuni. Chiar dacă nimic nu se întâmplă, decât în imaginația lor, această idee persistă. Însă cei care persistă în chemarea lor de a predica sunt răsplătiți prin mărturia unor vieți schimbate.

Întâietatea predicării este adeseori uzurpată prin „metode”. Se consumă multă energie în domeniul administrării sau în cel al consilierii. Predicarea expozitivă eficientă cere o disciplină enormă a minții și a inimii. Sunt câteva megabiserici în SUA în care predicarea expozitivă este practicată. Don Carson de la Colegiul Trinity, Deerfield, susține că nu cunoaște nici măcar un predicator expozitiv al Bibliei din SUA care să nu fi luat măsuri riguroase de a proteja întâietatea rugăciunii și studiului (Fapte 6:2). Trebuie păstrat un echilibru. Păstorirea și grija față de oameni sunt vitale, însă nu trebuie neglijată exercitarea imperativă a studiului. Scripturile îl compară pe predicator cu un bou care treieră boabele. Lucrarea aceasta este solicitantă (1 Tim. 5:18).

Ben Bailie, un păstor din America, lucrează de asemenea la o disertație doctorală despre predicarea lui Martin Lloyd-Jones. A contribuit cu un capitol strălucit la cartea Interacționarea cu Martyn Lloyd-Jones (Engaging with Martyn Lloyd-Jones).[8] El susține că încă de la începutul lucrării sale, Martyn Lloyd-Jones a fost ostil intelectualismului exclusiv și opus obsesiei victoriene de a distra. Dacă ar fi trăit astăzi, M.L.-J. s-ar fi opus unui nou pericol care constă în dezvoltarea unor servicii de familie în care o banală cuvântare pentru copii înlocuiește predica.

Există modalități de a câștiga familii și copii fără a sacrifica darul nostru principal al predicării. O analogie ar fi trimiterea lui Nelson în bătălia de la Trafalgar, însă ținerea sub cheie a tunurilor din artileria sa și permisiunea de a folosi doar pistoale. Un altul ar fi ca Pavel să-i fi spus lui Felix că va renunța la a predica despre dreptate, înfrânare și judecata viitoare, iar în schimb va discuta despre copii și iepurași. Timp de peste 2.000 de ani, Biserica a fost în stare să facă din copii adulți fără ca în același timp să transforme adulții în copii.

Un predicator plin de Duhul Sfânt va menţine vie atenția tuturor categoriilor de vârstă.

Predicarea evanghelistică

Doamna Lloyd-Jones obișnuia să spună:„Nimeni nu-l va înțelege pe soțul meu dacă nu va descoperi că, întâi de toate, el a fost un evanghelist și un om al rugăciunii.”

Paul Cook a observat că M.L.-J. avea trei stiluri de predicare. „Ele ar putea fi descrise drept stilul de duminică dimineața, stilul de duminică seara și stilul de vineri seara. În diminețile din Ziua Domnului el predica într-o manieră expozitivă, folosind multe aplicații și îndemnuri adresate credincioșilor care trebuiau să-și trăiască viața într-o lume ostilă. Tonalitatea predicilor sale era una gravă, fiind desfășurată fără un consum semnificativ de energie fizică. Cărțile sale despre Predica de pe Munte și Epistola către Efeseni au fost rodul slujirii sale de duminică dimineața. Predicarea sa de după-amiaza era într-un mare contrast cu stilul de dimineață. El predica asemenea unui evanghelist și trimitea săgeți către toți necredincioșii prezenți, numărul acestora fiind considerabil.”[9]

Dr. Cary Kimbrell și-a obținut doctoratul cu o teză intitulată „Predicarea evanghelistică a Dr. M.L.-J”[10].

Dr. Kimbrell scrie: „M.L.-J. a crezut că mesajul îi era descoperit predicatorului. După ce l-a citat pe apostolul Pavel, «Căci am primit de la Domnul ce v-am învățat», el a adăugat: «Asta este ceea ce stabilește mesajul predicii ca atare: este vorba despre ceea ce predicatorul a primit. Predicatorul este un ambasador, nu unul care dă glas propriei gândiri, ori opinii, ori dorințe, ci unul care rostește mesajul Suveranului său. El este purtătorul unui mesaj pe care a fost mandatat să-l aducă.»”

Potrivit lui Cary Kimbrell, M.L.-J. „a declarat că mesajul trebuie împărțit în secțiuni principale. Prima, mesajul mântuirii, kerygma (în greacă tradus de regulă prin proclamare), cea care determină predicarea evanghelistică. A doua, dimensiunea didactică, didache, cea care-i zidește pe cei care au crezut deja – edificarea sfinților”.

„Doctorul a crezut că esenţa perfectă a kerygmei este 1 Tesaloniceni 1:9-10: «Ei înșiși istorisesc ce primire ne-ați făcut și cum de la idoli v-ați întors la Dumnezeu, ca să slujiți Dumnezeului celui viu și adevărat și să așteptați din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat din morți, pe Isus, care ne izbăvește de mânia viitoare.»”

„Predicarea evanghelistică începe cu Dumnezeu. Este o declarare a ființei, puterii și gloriei lui Dumnezeu. Aceasta, în schimb, duce la predicarea despre lege. Caracterul lui Dumnezeu conduce spre legea lui Dumnezeu. Toate acestea sunt menite să-i aducă pe oameni la o convingere de păcat și să-i conducă la pocăință. Aceasta, în schimb, ar trebui să-i conducă la credința în Domnul Isus Cristos ca fiind singurul Mântuitor. În opinia Doctorului, acesta «este mesajul mântuirii, ceea ce numim predicarea evanghelistică... așa ceva ar trebui să se petreacă cel puțin o dată pe săptămână».”

Cât de mulți practică o asemenea slujire evanghelistică? Potrivit lui Gary Benfold, păstor la Moordown Baptist Church, Bournemouth, foarte puțini sunt păstorii care urmează o asemenea practică. Păstorul Benfold însuși a urmat această metodă timp de peste treizeci de ani, așa cum a procedat și Peter Masters de la Metropolitan Tabernacle din Londra.

Păstorul Benfold a descris predicarea evanghelistică drept cea în care textul ori adevărul expus sau explicat este aplicat inimilor, minților și cugetelor oamenilor neconvertiți. Este predicarea în care întrebările și obiecțiile lor sunt anticipate și lămurite, temerile fiindu-le înlăturate, și este predicarea în care aceștia sunt încurajați spre Dumnezeu în pocăință și credință. El schițează cinci beneficii ale unei predicări evanghelistice săptămânale: 1. Îi ajută pe credincioși să-și amintească Evanghelia. 2. Îi ajută pe credincioși să înțeleagă Evanghelia. 3. Vestea bună a Evangheliei entuziasmează inimile și-i ajută să continue alergarea credinței. 4. Îi încurajează pe credincioși să-și aducă prietenii la anumite întâlniri. 5. Îi ajută pe tinerii care cresc în biserică să evite să facă presupoziții false despre ei înșiși. Cunoașterea adevărului nu echivalează cu regenerarea.[11]

Ungerea în predicare

Capitolul final din Predicarea și predicatorii este intitulat „Demonstrarea Duhului și a puterii” și este dedicat subiectului ungerii. Doctorul a fost pasionat de această chestiune care este profund neglijată astăzi. În multe biserici, se obișnuia ca înainte de serviciile bisericii să se înalțe rugăciuni în biroul pastoral (de către prezbiteri și diaconi) având în minte acest factor al puterii Duhului. Iată modul în care Doctorul își începe capitolul de încheiere:

„Am păstrat până la această ultimă prelegere ceea ce este, la urma urmei, cel mai măreț element esențial în legătură cu predicarea, este vorba despre ungerea dată de Duhul Sfânt. Unora li s-ar putea părea ciudat că am lăsat la urmă cel mai important lucru în loc să încep cu el. Am procedat așa deoarece cred că dacă facem, sau încercăm să facem, tot ceea ce am spus anterior, ungerea se va coborî peste lucrarea noastră. Am indicat deja că unii oameni au căzut în greșeala de a se baza doar pe ungere și au neglijat să facă tot ce le stătea în putinţă sub aspectul pregătirii. Modul corect de a privi la ungerea Duhului este de a ne gândi la ea ca la ceva ce se așază peste pregătirea noastră.

În Vechiul Testament se găseşte un incident care ne furnizează o ilustrare potrivită pentru a arăta această relație. Este vorba despre relatarea despre Ilie care se confruntă cu prorocii falși din Israel pe Muntele Carmel. Ni se spune că Ilie a construit un altar, a tăiat un vițel și pus părțile acestuia peste lemne. După ce a făcut asta, s-a rugat să se coboare foc; și focul s-a coborât. Aceasta este ordinea.”

Isus a spus: „Voi veți primi o putere când se va pogorî Duhul Sfânt peste voi” (F.A. 1:8). Această promisiune a fost împlinită în ziua de Rusalii când Petru, care fusese reabilitat după eșecul său amar, a predicat deopotrivă cu claritate și putere. Dovada acelei puteri este văzută în cei 3.000 care au fost convertiți în acea zi. Acea putere a Duhului Sfânt nu este limitată la ziua Rusaliilor. De-a lungul istoriei bisericii, au existat şi alţii care au predicat cu mare ungere și au generat numeroase convertiri. De pildă, a citi viața lui George Whitefield înseamnă a citi despre un predicator înzestrat cu puterea Duhului Sfânt. Whitefield a fost plin de viață, elan, putere, forță! Vremurile de trezire sunt vremurile puterii Duhului. Dar nu întotdeauna aceasta este starea de lucruri.

Viața dr. M.L.-J. reprezintă pentru noi toți un exemplu al unui om care a predicat în vremuri când convertirile erau numeroase și care a perseverat în vremuri neroditoare, așa cum au fost anii de început de la Capela Westminster. Perseverența ține de esența lucrării de păstorire și de predicare. Indiferent dacă predicatorul experimentează o măsură mai mică sau mai mare de ungere, el trebuie întotdeauna să-și dea toate silințele, așa cum spune Scriptura: „Caută (spoudazo înseamnă a fi zelos, a fi activ, a fi silitor) să te înfățișezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie rușine și care împarte drept Cuvântul adevărului” (2 Tim. 2:15).

Doctorul a susținut botezul cu Duhul Sfânt ca o experiență a puterii. Mulți se deosebesc în raportarea la el sub aspectul terminologiei și sub cel al ideii unei a doua experiențe după convertire, însă fără îndoială că vom fi de acord cu el în ce privește accentul pus pe necesitatea puterii spirituale în slujire și în predicare. Fie că folosim sintagma „botezul cu Duhul” ori „umplerea cu Duhul Sfânt”, rezultatul împuternicirii este identic. Închei cu modul în care Doctorul argumentează acest aspect în cartea sa Predicarea și predicatorii.

„Dar priviți din nou la Fapte 4:7. Iată-i pe Petru și pe Ioan anchetați de Sinedriu și se aduc acuzații împotriva lor: «Au pus pe Petru și pe Ioan în mijlocul lor și i-au întrebat: Cu ce putere sau în numele cui ați făcut voi lucrul acesta?» Dar observați cum continuă relatarea: «Atunci Petru, plin de Duhul Sfânt, le-a zis: Mai mari ai norodului și bătrâni ai lui Israel!»

Cum interpretăm aceste lucruri? De ce spune: «Atunci Petru, plin de Duhul Sfânt»? Ați putea afirma «Dar oare n-a fost umplut de Duhul Sfânt în ziua Rusaliilor, așa cum au fost ceilalți bărbați?» Desigur că a fost umplut. Atunci care este motivul repetării acestei expresii aici?

Există o singură explicație adecvată. Nu este doar o reamintire a faptului că a fost botezat cu Duhul în ziua de Rusalii. Nu are niciun sens să fie folosită această expresie decât dacă înseamnă că el a primit o măsură proaspătă de putere. El s-a aflat într-o poziție critică. Aici era anchetat alături de Ioan, și cu adevărat Evanghelia și întreaga biserică creștină era anchetată, iar el avea nevoie de o putere nouă, proaspătă pentru a depune o mărturie pozitivă și pentru a ține piept prigonitorilor – o putere nouă, proaspătă, și aceasta îi este dată. Așa că expresia folosită este «Petru, plin de Duhul Sfânt». Aici era vorba despre o altă umplere dată pentru o însărcinare specială.”

„Un alt exemplu în acest sens se găseşte în același capitol 4 din Faptele Apostolilor, versetul 31. Toți membrii bisericii se rugau, cu teamă, sub amenințarea autorităților care încercau să extermine biserica. Iată ce s-a întâmplat apoi: «După ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul în care erau adunați; toți s-au umplut de Duhul Sfânt» – din nou este vorba despre aceleași persoane. Toți au fost umpluți de Duhul Sfânt în ziua de Rusalii, iar Petru și Ioan la rândul lor în alte împrejurări; însă aici întregul grup este din nou umplut de Duhul Sfânt. Prin urmare, este evident că vorbim despre ceva ce poate fi repetat de mai multe ori.”

În capitolul din care sunt preluate citatele anterioare, Doctorul continuă prin a descrie mai multe exemple de împuternicire, provenite îndeosebi din Marea Trezire din secolul al XVIII-lea, pentru a susține ideea potrivit căreia Duhul Sfânt unge sau umple predicatori cu putere. Asta se întâmplă uneori cu rezultate remarcabile. Dintr-o perioadă timpurie, 1630, el citează cazul lui John Livingstone care a predicat la o întrunire specială la Kirk O’Shotts, între Glasgow și Edinburgh. În respectiva localitate, cinci sute de persoane au fost adăugate bisericii ca rezultat al acelei singure predici! Ce ar trebui să spunem în concluzie despre nevoia de ungere în predicare? Păstorul trebuie să o caute cu sârguință și să aștepte din partea Domnului să împuternicească predicarea. Așa cum Ilie a așezat jertfa pe altar, iar apoi s-a rugat să se coboare foc din cer, tot așa păstorul ar trebui să aștepte să se pogoare foc din cer care să binecuvânteze și să dea propășire lucrării sale de mântuire a sufletelor și de edificare a sfinților.

Subiectul acesta este deosebit de relevant astăzi. Unii slujitori tineri au o temeinică pregătire în plan teologic, însă dacă-i întrebi despre ungere, te vor privi contrariați și abia dacă vor ști la ce te referi. Pentru ei, dacă o predică este biblică, bine structurată și expusă cu claritate, asta e tot ce contează. Dimensiunea împuternicirii Duhului Sfânt le este străină.

Trezirea spirituală și predicarea

În ce fel se raportează trezirea spirituală la predicare? Există o diferență între predicatorul care tânjește și așteaptă ca Duhul Sfânt să Se pogoare din ceruri de fiecare dată când predică (1 Tes. 1:4-5) și cel care nu are o astfel de așteptare.

Ca o comemorare a trezirii spirituale din 1859, M.L.-J. a ţinut o serie de predici despre acest subiect în anul 1959. Cu toate acestea, rezultatele au fost minore. S-a manifestat un interes scăzut pentru acest subiect. El a crezut cu pasiune în realitatea trezirii spirituale, socotind-o ceva ce presupune prospețime și revărsări ample ale harului și puterii Duhului Sfânt. În prezent, puțini evanghelici au acea pasiune și așteptare. Cu trecerea timpului, trezirea spirituală pare a fi considerată ceva ce aparține unui nebulos trecut îndepărtat și improbabil să fie trimis din nou.

Volumul 4 din seria de predici a Doctorului pe Efeseni 4:1-16 poartă titlul „Unitatea creștină”. Chiar dacă legătura cu tematica unității este doar marginală, M.L.-J. întrerupe seria cu o predică întreagă despre trezirea spirituală. În cadrul acestei expuneri, el afirmă: „Nu există subiect de o importanță mai mare, sau de o urgență mai mare, pentru a fi luat în considerare de biserica creștină astăzi decât acest subiect al trezirii spirituale. Dacă înțeleg câtuși de puțin vremurile, dacă înțeleg câtuși de puțin învățătura biblică despre natura bisericii și lucrarea Duhului Sfânt, nu ezit să spun că singura speranță a bisericii în vremurile actuale constă în Trezirea Spirituală. Nu văd nicio speranță în vreo mișcare ori organizație ori în vreun efort special planificat de om. Necesitatea supremă a bisericii este Trezirea Spirituală.”

Mai apoi, el continuă prin a defini trezirea spirituală ca fiind o repetare de o anumită amploare sau măsură a ceea ce s-a întâmplat în ziua Cincizecimii.

Trezirile spirituale din secolul al XX-lea în țări precum Coreea, China, Indonezia, Etiopia, Sudan, România, Nepal și Sarawak demonstrează că aceste convingeri sunt corecte.

Deși el n-a încercat niciodată să organizeze un concert de rugăciune pentru trezire spirituală, Doctorul a fost apropiat de teologia lui Jonathan Edwards pe acest subiect. Edwards a fost de părere (vezi cartea sa, The History of Redemption), că această lume va fi în cele din urmă evanghelizată de la un capăt la altul prin intermediul unor revărsări ale Duhului Sfânt. Doctorul nu a fost la fel de optimist, însă perspectiva sa asupra importanței trezirii spirituale în istoria bisericii este dincolo de orice îndoială.

Accentul pus în lucrarea lui M.L.-J. este confirmat într-un excelent capitol scris de Ian Randall în cartea Interacțiunea cu Martyn Lloyd-Jones. Următoarele trei paragrafe sunt citate din acel capitol.

În 1959, după ce a observat că doar 6% din populație mergea la biserică în mod regulat, Lloyd-Jones a susținut cu tărie următoarea idee: „Ce este necesar e o demonstrare măreață a puterii lui Dumnezeu, o acțiune a Celui Atotputernic care-i va determina pe oameni să-i acorde atenție, să privească și să asculte. Istoria tuturor trezirilor petrecute indică atât de clar că acestea sunt invariabil efectele trezirii, fără nici măcar o singură excepție.” El a adăugat în mod dramatic: „Atunci când Dumnezeu acționează, El poate face mai mult într-un minut decât poate face omul cu toată organizarea lui în cincizeci de ani.”

În 1968 el a afirmat: „Frecvenţa trezirilor spirituale a scăzut numai odată cu declinul calvinismului. Cu cât este mai puternic calvinismul, cu atât e mai probabil că vei avea parte de o trezirile spirituală și de redeșteptări. Ele urmează în mod necesar din această doctrină... știi că ești pe deplin dependent de Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care te rogi Lui, pledezi înaintea Lui, insiști și te lupți cu El.”[12]

În predicile sale din 1959 despre trezire, el a abordat următoarea întrebare: De ce să te rogi pentru trezire? Primul său răspuns a fost: dintr-o preocupare pentru gloria lui Dumnezeu.[13]

Trebuie să facem tot ce este posibil pentru a promova Evanghelia acasă și peste hotare, iar în același timp să ne rugăm cu pasiune pentru trezire. În esență, aceasta a fost perspectiva lui M.L.-J.

Fundamentală pentru viața Doctorului a fost practica de a pune timp deoparte în fiecare zi pentru citirea Bibliei și pentru rugăciune. Rugăciunea cu familia marca finalul fiecărei zile. Mai mult decât oricând, avem nevoie să acordăm o atenție serioasă standardelor vieții noastre devoționale și roadei Duhului.

Predicarea sistematică

Dr. M.L.-J. a folosit cel mai mult metoda expunerii sistematice. Ocazional predica un mesaj tematic, însă aproape întotdeauna urma metoda utilizată de puritanii englezi a seriilor consecutive de predici.

Această metodă are multe avantaje deopotrivă pentru ascultători și pentru predicator. Prin intermediul predicării înlănțuite, care este solicitantă și epuizantă, predicatorul va descoperi că Scripturile sunt inepuizabile. Comorile adevărului sunt nelimitate. Dar trebuie făcută munca de explorare, iar predicatorul are mereu nevoie de cărți. Dimensiunea studiului este ilustrată prin exemplul lui Jonathan Edwards.

Predicatorul nu va trebui să piardă timp în fiecare săptămână căutând ceva diferit. Spurgeon a explicat că în cazul lui era potrivit să aibă un pasaj ori text diferit de fiecare dată când predica, întrucât de trei ori pe săptămână el predica unei congregații de aproximativ 5.500 de ascultători și fiecare prilej era unul evanghelistic. De asemenea, el avea daruri extraordinare pentru asta. S-ar putea ca, în ansamblu, o asemenea abordare să fi avut neajunsuri, întrucât în vremea morții lui Spurgeon, era o lipsă acută de predicatori teologici puternici. Este nevoie de timp pentru a zidi o gândire teologică în ascultătorii noștri și, de departe, cel mai bun mod este de a parcurge cărți întregi. De pildă, prin predicarea sistematică din Epistola către Romani în mod sistematic, doctrina mântuirii prin har este expusă într-o manieră solidă. Tot astfel, printr-o serie pe Efeseni, doctrina bisericii poate fi temeinic așezată în mințile ascultătorilor. Această metodă generează coeziune, nu fragmentare. Este metoda urmată de puritanii englezi. De la ei am primit cel mai strălucit corpus de materiale expozitive din istoria bisericii.

Cu excepția câtorva paragrafe scurte din Predicarea și predicatorii (vezi pagina 66 și urm.), n-am reușit să găsesc un îndemn detaliat și argumentat formulat de M.L.-J. pentru a predica la rând din cărțile Scripturii. Nu-mi aduc aminte ca acest subiect important să fi fost dezbătut la Părtășia de la Westminster, dar s-ar putea ca cineva să ofere informații despre asta. Exemplul lui M.L.-J. trebuie să ne slujească drept sursă de inspirație pentru a urma această metodă. Cel mai limpede îndemn pentru a predica într-un mod sistematic pe care l-am întâlnit în lecturile mele e conţinut în volumul care poartă titlul Redescoperirea predicării expozitive (Rediscovering Expository Preaching) şi în care se găsește un capitol scris de John MacArthur Jr. El scrie: „Unul dintre motivele pentru care predic verset cu verset este acela că nu voi putea produce niciodată săptămână după săptămână asemenea predici inspiraționale, inteligente, creative și tematice. Spurgeon a avut o extraordinară imaginație creativă. Eu pur și simplu nu dispun de așa ceva, și nici predicatorii mulți pe care-i cunosc.”

„Singurul mod eficient de a vedea semnificația unui pasaj este prin așezarea în contextul său. Parcurgerea unei cărţi întregi aşază pasajul în contextul său la cele mai ample, adânci și bogate dimensiuni. Mai este ceva: nici Vechiul Testament și nici Noul Testament n-au fost scrise ca o colecție de versete aruncate în aer și culese după cum au căzut. Mai degrabă, fiecare carte are o desfășurare ideatică rațională, logică și inspirată, trecând de la punctul A la Z, totul încheindu-se în ceruri.”[14]

David Jussely, profesor asociat de teologie practică la Reformed Theological Seminary, Jackson, Mississippi, afirmă despre predicarea sistematică: „Încurajează deopotrivă profunzimea și comprehensivitatea în predicator. În fiecare an, predicatorul va fi expus configurațiilor vaste și multiple ale literaturii biblice. Va fi constrâns să abordeze texte și să interpreteze subiecte pe care în mod normal le-ar fi evitat (cum ar fi acele texte despre lepră). Un asemenea exercițiu îl provoacă și-l menţine proaspăt, înflăcărat și umil în raportarea la predicare.”[15]

Metoda înlănțuirii are de asemenea avantajul de a descuraja repetarea. E atât de ușor pentru un predicator ocupat să cadă în capcana de a repeta pur și simplu sub o formă diferită materialul din ocazii anterioare. De asemenea, mai e tendința de a se întoarce la subiectele preferate și, în felul acesta, de a fi dezechilibrat, neglijând întregul sfat al Bibliei. Repetarea descurajează adunarea care va gândi: „Iată că iarăşi ajunge acolo!”

În timpul unei conferințe pentru păstorii africani, am pus o întrebare: „Câți dintre voi folosiți metoda sistematică de expunere a cărților și secțiunilor din Scriptură?” Din patruzeci de persoane, doar trei o foloseau. Cum să începi? În Reformation Today au apărut două articole care abordează subiectul predicării expozitive înlănțuite. Primul a fost în numărul 89 din RT. El descrie rezultatele unui chestionar făcut la conferința pentru slujitori, organizată de Banner of Truth în Leicester. Sunt citate multe exemple însoțite de descrieri făcute de păstorii care au avut experiență în folosirea acestei metode. Al doilea articol a apărut în RT, numărul 160, sub titlul „Istoria predicării expozitive”.

Articol preluat din cartea Unul din o mie de Erroll Hulse (Editura Făclia, Oradea, 2013).

© Editura Făclia, 2013

Preluarea acestui articol de pe situl Editurii Făclia este strict interzisă fără permisiunea scrisă a editurii

 [1] Iain Murray, D. Martyn Lloyd-Jones. The First Forty Years, 1899-1939. 393 p. Banner of Truth, 1982. P. 166.

 [2] Ibid, p. 244-246.

[3] D Martyn Lloyd-Jones – The Fight of Faith, Iain Murray 1939-1981, p. 251.  

[4] Iain Murray invited me to become the manager of the Banner of Truth Trust in 1957. That publishing venture was born in that year. David Fountain became pastor of Spring Road Evangelical Church where he ministered to his retirement in about 1996. He was the first to invite me to preach. When I arrived he placed a Geneva gown over my shoulders. This was in imitation of the Doctor who wore a Geneva gown in the pulpit on Sundays. That was the only time I ever wore clerical garb

[5] David Ceri Jones in Engaging with Martyn Lloyd-Jones edited by Andrew Atherstone and David Ceri Jones, IVP Apollos, 2011, 367 pages, p.60.      

[6] Preaching and Preachers, Hodder and Stoughton, 325 pages, 1971. These are the chapter headings of addresses given to the students of the Westminster Seminary, Philadelphia. The Primacy of Preaching, no Substitute, The Sermon and the Preaching (in which he rejects the idea that there is much to gain in debating about God on TV,) The Form of the Sermon, The Act of Preaching, the Preacher, The Congregation, the Character of the Message, the Preparation of the Preacher, The Preparation of the Sermon, The Shape of the Sermon, Illustrations Eloquence, Humour, What to Avoid, Calling for Decisions (in which he explains why this practice is seriously flawed), The Pitfalls and the Romance, Demonstration of the Spirit and of Power.

[7] Ibid, p. 123.

[8] Engaging with Martyn Lloyd-Jones, editată de Andrew Atherstone și David Ceri Jones, IVP Apollos, 2011, 367 de pagini.

[9] Paul E. G. Cook în Reformation Today, numărul 174.

[10] Esența tezei sale a fost descrisă într-un articol din Reformation Today, numărul 136.

[11] Revista Banner of Truth, numărul 584, mai 2012.

[12] Engaging with Lloyd-Jones, p. 97. 

[13] Ibid, p. 104.

[14] Rediscovering Expository Preaching – Balancing the science and art of biblical exposition, John MacArthur Jr. and the Master’s Seminary Faculty, Word Publishing, 410 pagini, 1992, p. 340 și urm.

[15] Revista Banner of Truth, aprilie 2005, p. 14.

Comment-uri

Nici o postare găsită

Postare nouă

Cărți electronice Cărți electronice

Conținut coș Conținut coș