„Să nu furi.”

Multiplele faţete ale furtului

„Cine fura să nu mai fure; ci mai degrabă să lucreze

cu mâinile lui... ca să aibă ce să dea celui lipsit” (Efeseni 4:28).

Traducere din limba engleză de

Pastor Daniel Suciu

            Citește vreun hoț aceste cuvinte? Este cineva care persistă în hoție? Autorul își amintește de vederea unui afiș mai degrabă izbitor lipit pe un stâlp dintr-un supermarket aflat într-un cartier cunoscut pentru rata sporită a delincvenței. Cu litere de un roșu aprins era scris simplu – „Sustragerea ilegală a mărfurilor înseamnă furt!” Oare conducerea chiar a crezut că o acțiune atât de evidentă trebuie explicată? Se pare că da, și probabil că au procedat corect. Au știut că pentru multe persoane acțiunea de însușire a câtorva obiecte aparținând unei companii deosebit de prospere nu pare, la urma urmei, a fi un furt. Probabil că sunt necesare tactici la fel de izbitoare pentru creștinii născuți din nou, pentru că, potrivit Scripturii, în fiecare dintre noi rămâne inima unui hoț. Facem multe lucruri care, înaintea lui Dumnezeu, nu sunt altceva decât furt și trebuie să ni se aducă aminte de semnificația plenară a poruncii a opta.

            Dacă s-ar pune afișe despre furt în bisericile noastre, acestea ar anunța: „Tihna excesivă reprezintă furt!” Sau: „Neimplicarea în slujirea creștină reprezintă furt!” Ar fi necesare multe afișe de felul acesta pentru a cuprinde actele numeroase de furt inconștient înfăptuite în fiecare zi în domeniul spiritual de către poporul lui Dumnezeu, întrucât (cel puțin, așa se plâng pastorii) acest tip de hoție este atât de răspândit încât creștinii nu cred că este ceva greșit. Prin urmare, dacă dorim cu adevărat să fim plăcuţi Domnului și să fim binecuvântați cu propășire în viețile noastre spirituale, vom căuta cu ardoare să identificăm multiplele fațete ale furtului, iar apoi vom mortifica toate căile noastre hoțești.

            Porunca – „Să nu furi!” – cuprinde o mare familie de păcate ale privațiunii și deposedării. În acest capitol vom aplica porunca de față îndeosebi la creștini. Așa cum am spus, pentru creştini a recurge în exces la odihnă în detrimentul celorlalți credincioși reprezintă un act de hoție, acestora din urmă fiindu-le tăgăduit ajutorul și dedicarea în lucrarea bisericii. Dl și dna Nededicați sunt niște hoți dacă lasă în seama altora responsabilitatea de a duce greul cheltuielilor bisericii și asigurarea personalului pentru activitățile bisericii, în vreme ce-și petrec majoritatea timpului și a banilor pentru folosul personal. Pot vorbi mult despre dragostea lor pentru doctrinele harului și despre lucrările lui Dumnezeu în viețile lor, dar înaintea lui Dumnezeu ei sunt catalogați în cel mai bun caz drept simpli trecători, iar în cel mai rău caz drept hoți. S-ar putea ca într-o bună zi – poate prin intermediul unei pedepse crunte – să simtă greutatea avertizării lui Dumnezeu față de cei care-i înșală pe ceilalți creștini – „Domnul pedepsește toate aceste lucruri” (1 Tesaloniceni 4:6).

Furtul este un păcat complex

            Înainte de a privi în detaliu la diferitele moduri în care noi, cei din poporul Domnului, putem deveni hoți, trebuie să ne reîncărcăm mințile cu o conștientizare ascuțită a naturii fundamentale neobișnuite a hoției. Furtul în toate formele sale este ceva deosebit de josnic și neplăcut pentru că abundă în mândrie, înșelăciune și ipocrizie. În sfera seculară, aroganța este evidentă prin faptul că hoțul încalcă regulile elementare ale societății și se plasează în afara lor. Hoții obișnuiți, sau autorii fraudei din domeniul afacerilor, nu ar fi de acord să fie luat ceva de la ei. Ca toți ceilalți, ei doresc ca legea și ordinea să fie menținute în societate și ar fi îngroziți în cazul în care copiii lor ar fi jefuiți sau casele lor prădate. Și totuși, atunci când ei săvârșesc o escrocherie sau un furt, se dispensează de legea pe care o pretind să le asigure confortul și protecția. Ei suspendă regulile societății pentru propriile activități și nu există un nivel mai înalt de aroganță și egoism decât acesta.

            Revenind la membrul nededicat al bisericii care fură prin sustragerea sa de la slujirea bisericii, trebuie să spunem că această persoană ar fi profund dezamăgită dacă ar ajunge să fie copleşită de multitudinea problemelor care trebuie rezolvate în biserică din cauza indolenței altora. Toate formele de hoție exprimă aroganță, făcându-i pe delincvenți să se considere în mod unic deasupra regulilor pe care se așteaptă ca toți ceilalți să le respecte. Dl și dna Nededicați, care păstrează pentru sine măsura cuvenită de timp, energie și resurse, adeseori au o părere foarte înaltă despre propria persoană. Își imaginează că aparțin unei clase superioare de persoane care sunt, cumva, îndreptățite să dețină o mașină mult mai bună, un timp de relaxare mult mai îndelungat, o casă neobișnuit de frumoasă sau dreptul de a petrece multe săptămâni departe în concedii ieșite din comun și așa mai departe. Ei sunt persoane speciale și nu consideră că ar trebui să-și justifice hoția.

            Furtul este de asemenea ceva nemilos pentru că hoțului nu-i pasă de efectul nelegiuirii sale asupra persoanei furate. Pe profitorul care solicită chirii exagerate nu-l interesează dificultățile pe care le provoacă, iar persoanei care vinde o mașină defectă nu-i pasă de paguba produsă de înșelăciunea sa asupra cumpărătorului. La fel stau lucrurile cu creștinii nededicați din biserică, întrucât ei nu țin cont de efectele pe care trândăvia lor le are asupra vieților celorlalți. Furtul este întotdeauna un gest lipsit de inimă.

Furtul de la Dumnezeu

1. Furtul dedicării

            Ce anume se întâmplă atunci când creștinii fură timpul și resursele cuvenite bisericii? Dumnezeu îi aduce pe cei din poporul Său laolaltă în adunări și împarte printre ei daruri și abilități pentru slujirea creștină. În același timp, El stabilește fiecărei adunări o cantitate de muncă destinată deopotrivă adulților și celor mai tineri, care include lucrări de evanghelizare, de învățătură și de asistență. Să presupunem că jumătate dintre membrii unei biserici hotărăsc să manifeste un interes superficial pentru aceste activități și nu se implică în ele cu întreaga energie. Când nu se îndeletnicesc cu dezvoltarea la maxim a carierelor lor, își petrec după-amiezile acasă, ocupați cu diferite forme de relaxare și aducând diferite îmbunătățiri locuinței. Zugrăvesc pereți mai mult decât este necesar și se dedau la amenajarea diferitelor încăperi ca să fie cât mai aproape de perfecțiune. În lunile de vară munca lor dă la iveală grădini deosebit de frumoase sau își pun toată energia pentru a-și ocupa mai tot programul cu activități distractive ale vechilor prieteni sau cu alte îndeletniciri relaxante.

            Dacă creștinii celibatari participă la părtășii pline de amuzament, grupurile se plimbă care încotro, iau masa în oraș, ba chiar zboară în diferite călătorii de plăcere, iar inevitabil toți aceștia vor aloca timp, energie și resurse acestor ocupații, furându-i cu succes pe credincioșii care trudesc pentru lucrarea bisericii. Unii dintre cei aflaţi în ultima categorie sunt atât de ocupați încât abia reușesc să petreacă timp acasă cu familiile lor și probabil că trândavii (hoții) chiar îi critică pentru că-și neglijează familiile. Această formă de hoție este uimitor de răspândită în bisericile din Apusul prosper.

            Numeroase persoane care se declară creștine trăiesc de parcă următoarea rugăciune le-ar aparține: „Îți mulțumesc, Doamne, pentru că mi-ai mântuit sufletul! Îți mulțumesc pentru că ai suferit și ai murit la Calvar pentru păcatul meu. Acum că sunt creștin și că voi ajunge în cer, mă bucur să cânt cântări și să ascult predici bune. Îți mai mulțumesc, Doamne, pentru libertatea creștină care-mi dă posibilitatea să evit orice dedicare importantă pentru slujirea creștină și să-mi conduc singur viața și să-mi petrec timpul liber așa cum doresc.” Realitatea este că acești delincvenți sunt de fapt hoți, chiar dacă în realitate consecințele au fost făcute inactive de către acceptarea generală a „tihnei” din Sion. Trebuie să tânjim după o întoarcere la zelul vremurilor dinainte în bisericile noastre, pentru lucrarea Evangheliei, pentru gloria Mântuitorului și, de asemenea, pentru adevărata împlinire, certitudine și binecuvântare a credincioșilor individuali.

2. Furtul beneficiilor părtășiei

            O altă formă de furt de la comunitatea credincioșilor se înfăptuiește atunci când nu reuşim să ne implicăm corespunzător în legăturile interpersonale, în legăturile de prietenie, în sprijinirea celorlalți prin rugăciune, în ospitalitate, încurajare și simpatie. Un sold debitor cauzat de o atitudine rece, distantă, care nu oferă nimic, dar ia totul, reprezintă o altă formă de hoție, pentru că toți datorăm o anumită contribuție sub forma efortului pentru promovarea părtășiei și ajutorării celorlalte persoane din biserică. În calitate de creștini, avem datoria și responsabilitatea de a ajuta la zidirea de relații și de a manifesta o grijă reciprocă, motivați de gloria lui Dumnezeu. Din păcate, unii credincioși sunt fericiți că pot beneficia de pe urma părtășiei creștine fără a contribui cu nimic la ea și trebuie să ne întrebăm pe noi înșine – Așa procedez și eu? Poate că nu fac tot posibilul să fiu o binecuvântare pentru ceilalți sau să îi susțin față de ei în circumstanțele în care se găsesc. Mulți dau dovadă de mare bunătate față de mine, însă eu nu-mi dau toate silințele să planific fapte de bunătate față de ei. Poate că alte persoane sunt foarte răbdătoare cu noi, trecând peste numeroasele noastre eșecuri, greșeli și jigniri, însă dacă cineva ne supără, noi, în schimb, refuzăm să dăm dovadă de răbdare și iertare față de ei. Dacă s-ar putea face un bilanț care să enumere toate beneficiile pe care le-am primit alături de tot ce noi am dăruit, s-ar dovedi că am avea datorii mari față de comunitatea bisericească? Și dacă da, ne mulțumim să ne continuăm traiul în felul acesta an după an, luând mult, dar oferind sporadic?

            Poate că ne place slujirea altora, dar desconsiderăm viața bisericii. Ne place să fim în prezența celor care sunt întotdeauna veseli; privim partea luminoasă și niciodată aceștia nu încetează să ne încurajeze sau chiar să ne facă să râdem, dar în ceea ce ne privește – suntem noi întotdeauna indispuși, critici și posomorâţi? Este rezultatul bilanțului nemulțumitor și în domeniul acesta? Profităm doar de beneficiile „sociale”, dar nu manifestăm niciun fel de apreciere și de susținere față de scopurile și obiectivele spirituale ale bisericii noastre?

            Dacă cineva ar privi în urmă peste timp, i-ar putea veni în minte multe persoane care au epuizat o cantitate considerabilă de „timp pastoral”. A menționa o astfel de chestiune înseamnă a păși pe un teren delicat, deoarece nu dorim să-i descurajăm pe oameni de la a căuta sfat și ajutor ori de câte ori este necesar, dar cu toate acestea, nu putem să nu ne gândim la acele persoane care consumă ore îndelungate de încurajare și bunătate din partea multor „păstori” din biserică, iar apoi sfârșesc într-un mod dezamăgitor pentru toți. După toate investițiile de timp, atenție și grijă, cum ar arăta bilanțul? Oare persoanele care primesc atât de multă asistență ajung să dăruiască la rândul lor ceva? Unele bilanțuri prezintă o poveste despre furt comis la lumina zilei. Cu toții experimentăm probleme și avem nevoie de ajutorul și sprijinul părtășiei la un moment dat, însă atunci când Domnul ne binecuvântează, ce anume dăruim noi ca răspuns la „spitalizarea” noastră spirituală?

3. Furtul în căsnicie

            O altă formă de furt în sfera relațiilor are loc în cadrul unirii unice a căsătoriei, aspect abordat deja într-un capitol anterior. 1 Corinteni 7:3-5 este un pasaj deosebit de grăitor în care Pavel spune:

  „Bărbatul să-și împlinească față de nevastă datoria de soț; și tot așa să facă și nevasta față de bărbat. Nevasta nu este stăpână pe trupul ei, ci bărbatul. Tot astfel, nici bărbatul nu este stăpân peste trupul lui, ci nevasta. Să nu vă lipsiți unul pe altul de datoria de soți...”

            Acest text n-ar trebui limitat la subiectul relațiilor intime, întrucât prima parte vorbește în termeni generali despre „datoria de soți”. În căsnicia creștină există, în mod evident, o datorie reciprocă de dragoste, afecțiune și înțelegere. Oare soții și soțiile își onorează obligațiile sau se privează unul pe celălalt? Dacă refuză să se achite de „datoria de soți”, asta se numește, potrivit lui Pavel, fraudă, sau încălcarea celei de-a opta porunci. Unul l-a înșelat pe celălalt în privința dragostei și afecțiunii, grijii și atenției, încurajării și susținerii datorate și probabil în privința multor altor aspecte datorate.

            Unii care se declară creștini au fost parteneri maritali împovărători și lipsiți de afecțiune, care au furat fericirea, tinerețea și anii celuilalt partener, împreună cu multe alte speranțe și visuri, fără a oferi nimic. Dacă nu reuşim să ne îndeplinim „datoria de soț”, niciodată nu este prea târziu să căutăm ajutorul lui Dumnezeu pentru un nou capitol în viața maritală – chiar dacă unul târziu – întrucât iertarea și bunătatea lui Dumnezeu sunt minunate.

4. Furtul stăpânirii lui Dumnezeu

            Persoanele nemântuite fură de la Dumnezeu tot timpul prin faptul că-și iau viețile, darurile, sănătatea, puterea și anii în propriile mâini și le cheltuiesc doar pentru interesul personal. Cu toate acestea, trebuie repetat că și persoanele convertite ar putea fi vinovate de furt de la Dumnezeu. Unele Îi fură poziția de conducere, bazându-se pe propria putere decizională. Ei susțin că Isus le este dator; totuși ei nu mai sunt ai lor; ei au fost cumpărați cu un preț; și că El este Domnul și Stăpânul lor, însă Îi fură dreptul de a decide unde vor lucra anul viitor, ce vor studia, ce vor face cu viețile lor și unde-și vor întemeia casele. Ei fură dreptul de a lua hotărâri personale majore neraportându-se nici la Dumnezeu, nici la Cuvânt. Uneori vorbesc despre căutarea călăuzirii, dar de îndată ce-și doresc ceva cu orice preț, pur și simplu pășesc înainte și fac respectiva activitate sau achiziționează respectivul lucru. Unii se lasă purtați în întregime de o călăuzire bazată pe impulsuri și capricii. Oare Îi furăm noi Dumnezeului Atotputernic guvernarea vieților noastre sau căutăm cu sinceritate să descoperim voia Lui în toate intersecțiile și schimbările majore din viață?*

            Am auzit despre soți creștini de vârstă mijlocie ai căror copii erau aproape trecuţi de adolescență, părinţi al căror scop principal de susținere a unei anume biserici era acela de a-şi aşeza odraslele într-un mediu sigur (și de clasă bună) în care, în cele din urmă, să-și găsească parteneri de căsnicie „acceptabili”. Se pare că asemenea părinți au plecat din bisericile aflate în zone mai sărace, din care lipseau grupurile numeroase de adolescenți de maniera „potrivită”, cu scopul de a frecventa biserici care beneficiau de un loc și dotări superioare. Am auzit despre persoane de peste 40 și 50 de ani care au fost gata să arunce peste bord toate convingerile doctrinare afirmate pentru a susține tipul de biserică pe care anterior l-ar fi criticat cu înflăcărare, doar pentru a obține un loc sigur în plan financiar pentru copiii lor. Bisericile-misiune din interiorul orașelor ajung adeseori lipsite de asemenea credincioși adulți care doresc o biserică mai comodă pentru ei înșiși și mai „adecvată” pentru copiii lor adolescenți. Dar oare o astfel de hotărâre nu dovedește o lipsă de spiritualitate și de credință? Oare arată dragoste pentru Adevăr, zel pentru evanghelizare și dedicare față de Dumnezeu sau indică niște creștini preocupați numai să primească tot ceea ce doresc?

5. Furtul binecuvântărilor mântuirii

            Oare câți creștini nu-și „fură” chiar și binecuvântările spirituale? Evreii au procedat astfel în zilele Vechiului Testament, și acesta a fost unul dintre motivele pentru care au fost în cele din urmă respinși de Dumnezeu. Nelegiuirea lor a constat în faptul că s-au raportat la binecuvântările lor de parcă ar fi fost proprietatea lor exclusivă. Se aștepta de la ei să reprezinte mesajul Cuvântului lui Dumnezeu și căile Sale înaintea lumii, însă ei au considerat că mesajul și templul lui Dumnezeu le aparțineau în exclusivitate, ca unii care alcătuiau poporul lui Dumnezeu, pe când neevreii erau doar niște câini lipsiți de speranță. În calitate de creștini, noi n-am fost mântuiți doar pentru a asculta de Cuvânt și a fi cercetați în sufletele noastre. Trebuie să ne testăm prin câteva întrebări: am fost binecuvântat de Domnul doar pentru binele personal? Țin asta doar pentru mine sau o împărtășesc și cu alții? Sunt un credincios care mărturisește și altora? Distribui Cuvântul prin resurse tipărite și audio? Îi invit pe cei pierduți la serviciile bisericii? Îi învăț pe copiii de la școala duminicală și fac vizite pentru a-i atrage şi pe alţii? Sau sunt ca acei evrei din vechime care au spus: „Toate acestea sunt pentru noi”?

            Manifestarea egoismului în aceste privințe reprezintă o formă de hoție, pentru că Dumnezeu ne-a spus atât de limpede că trebuie să fim administratori și distribuitori ai beneficiilor. Oare ne-au determinat egoismul, trândăvia, lașitatea sau lipsa de dragoste să furăm de la Dumnezeu? Oare cât de mulți creștini care nu s-ar gândi niciodată să sustragă ceva din magazine sau să jefuiască fură cele mai prețioase lucruri dintre toate de la Domnul, prin faptul că le păstrează doar pentru ei înșiși? Nu este furatul pentru cineva cea mai mare comoară de compasiune din istoria lumii?

6. Furtul propriilor posesiuni

            Noi săvârșim furtul și atunci când considerăm că binecuvântările noastre materiale sunt doar proprietatea noastră. Un al păcat major al evreilor a fost atitudinea față de țara lor, ceea ce ar trebui să slujească drept avertizare pentru noi, astăzi. Dumnezeu le-a dat o suprafață foarte mare de pământ, pe care au ocupat-o, însă Domnul le-a spus în mod explicit că al Lui este tot pământul (Exodul 19:5). El i-a învățat că țara era mai degrabă în custodia lor, nu în proprietatea lor, și că nu aveau dreptul de a vinde pentru totdeauna un anumit teren, ci doar să-l arendeze pe termen scurt pentru ca, pe termen lung, acesta să revină la custodele inițial. Leviticul 25:23 consemnează această poruncă: „Pământurile să nu se vândă de veci; căci țara este a Mea, iar voi sunteți la Mine ca niște străini și venetici.”

            Ei erau arendași; locatari; vizitatori; chiriași, dar nu proprietari, numai Dumnezeu fiind proprietarul absolut. Evreii care erau cu adevărat duhovnicești – minoritatea celor născuți din nou din comunitatea Vechiului Testament – au înțeles lucrul acesta foarte bine. În 1 Cronici, găsim o minunată rugăciune a lui David, care I-a spus Domnului: „Înaintea Ta noi suntem niște străini și locuitori [arendași], ca toți părinții noștri. Zilele noastre pe pământ sunt ca umbra.”

            David verbalizează același sentiment în Psalmul 39 – „Căci sunt un străin înaintea Ta, un pribeag”. În pofida acestor afirmații, vorbind la nivel general, evreii au considerat că țara era proprietatea lor, perspectivă pe care au păstrat-o până astăzi. Evreul cu adevărat născut din nou și luminat a știut că promisiunea lui Dumnezeu privitoare la țară se referea în ultimă instanță la deținerea din viitor a unei țări proslăvite de pe tărâmul etern.

            Aplicația pentru noi astăzi este că tot ceea ce deținem de fapt aparține lui Dumnezeu, iar noi suntem doar niște administratori și arendași. Într-un anumit sens, un creștin adevărat nu deține nimic, pentru că el I-a spus lui Dumnezeu: „Nu sunt al meu; am fost cumpărat cu un preț.” Una dintre cele mai cumplite greșeli pe care le putem face este să ne umflăm pieptul și să spunem: „Casa aceasta este a mea! Mașina aceasta este a mea!” Credincioșii n-ar trebui să se lase purtați de sentimente de satisfacție posesivă, nici să se delecteze în posesiuni sau să se complacă în starea de spirit a lucrurilor deținute. Obținerea vreunei satisfacții sau a unui sentiment de împlinire pe baza lăsării în voia emoțiilor generate de statutul de proprietar reprezintă o influență extrem de nocivă pentru suflet, întrucât degradează adevărata dedicare și administrare și ne face să „furăm” de la Domnul.

            Singurul standard acceptabil pentru noi, credincioșii, este să recunoaștem față de Dumnezeu că suntem doar administratori și arendași și să ne angajăm la o „administrare” loială a tuturor posesiunilor noastre. Prin această afirmație pătrundem pe teritoriul poruncii a zecea, însă scopul nostru este numai acela de a arăta că toate posesiunile noastre trebuie să fie la dispoziția lui Dumnezeu în permanență. Trebuie să fim ospitalieri și gata să împrumutăm facilitățile de care dispunem celor din familia credinței. Trebuie să avem disponibilitatea, dacă este cazul, să vindem lucruri în vederea strângerii de fonduri poate pentru un obiectiv spiritual însemnat sau pentru că un anumit lucru dintre posesiunile noastre reprezintă un exemplu rău sau o jignire pentru alții. Atitudinea de gelozie posesivă echivalează cu furtul de la Dumnezeu, Răscumpărătorul nostru. Noi Îi spunem Domnului:

Ia-mă pe mine însumi, și viața mea,

Pentru totdeauna va fi doar a Ta.

Furtul literal săvârșit de credincioși

            Dar cum rămâne cu furtul literal? Se fac credincioșii vinovați de acest păcat? În Efeseni 4:28 Pavel oferă un îndemn izbitor atunci când le spune membrilor bisericii: „Cine fura să nu mai fure.” Probabil apostolul nu-l are în vedere pe pungașul „profesionist” din trecut care s-a convertit, ci pe parazitul activ din poporul lui Dumnezeu. În acele zile, mulți sclavi se converteau și poate că unii dintre ei au crezut că aveau dreptul să fure. Îi compătimim pe cei care au fost în proprietatea altora și au cunoscut ce înseamnă să fie abuzaţi şi exploataţi. Primeau plăți minime, adeseori chiar nimic, și s-au gândit că a fura niște mărunțișuri era aproape un fel de drept minimal. Însă odată ce s-au convertit, au trebuit să reziste oricărei tentații la a fura, oricât de mult ar fi profitat stăpânii lor de ei.

            Astăzi putem la fel de bine să avem în adunările noastre persoane care fură sau care comit fraude chiar dacă nu există nici măcar scuza cea mai sărăcăcioasă că ar fi sclavi abuzați. Îmi aduc aminte de cazul unui om de afaceri de succes care era foarte mândru în particular de modul în care izbutea să ambaleze bunuri și să le vândă cu mult peste valoarea lor și, totuși, era un creștin respectat. Atunci când anumite persoane au comis înșelăciuni în mod regulat înainte de convertirea lor, uneori vor aluneca înapoi în aceleași practici.

            De asemenea, îmi amintesc de cazul unui agent comercial creștin care și-a înșelat compania ani la rând prin a emite pretenții de cost umflate. Se pare că toți ceilalți din biroul lui procedau așa și ar fi devenit nepopular dacă n-ar fi inventat costuri asemănătoare cu ale colegilor. Într-o zi Duhul lui Dumnezeu i-a atins inima și s-a simțit mustrat pentru toată starea de păcătoșenie în care a trăit de-aa lungul anilor. S-ar putea să fie mulți alți creștini care să încarce la preț sau să falsifice chitanțe, însă Dumnezeu interzice categoric astfel de practici.

            Care este virtutea opusă? Noi trebuie să fim un popor darnic, după cum spune Pavel în Efeseni 4:28: „Cine fura să nu mai fure; ci mai degrabă să lucreze cu mâinile lui... ca să aibă ce să dea celui lipsit” – și lucrării lui Dumnezeu. Oare Îl jefuim pe Dumnezeu? Lustruim și vopsim, împodobim și ne delectăm în lucrurile pe care le revendicăm drept ale noastre? Suntem noi „hoți”, sperând că nimeni – nici măcar Domnul – nu va observa? Filosofia noastră ar trebui să fie aceea de a da totul lui Dumnezeu. Să spunem: „Tot ce am îi aparține lui Cristos, iar eu sunt aici un simplu arendaș, un administrator. Nimic din ce am nu-mi aparține.”

            Atunci când lecturăm porunca a opta, să citim în spatele cuvintelor ei tonul cald și rugător al Domnului pe care-L iubim, vorbindu-ne în aceeași manieră ca atunci când S-a adresat lui Petru: „Mă iubești tu?” Fie să auzim glasul Mântuitorului în cuvintele – „Să nu furi” – ca și când ar fi vrut să ne spună: „Ai fi gata să furi de la Mine?” Cum am putea oare să furăm în vreun anumit mod de la El, Prietenul nostru divin și drag? Și fie de asemenea să auzim prin aceste cuvinte îndemnul pozitiv opus care izvorăște direct din caracterul lui Dumnezeu, Dătătorul etern: „Să fii un dătător și un sprijinitor generos, dăruind Evanghelia, dragostea ta, rugăciunile tale de mijlocire, propria persoană și propriile resurse pentru cauza lui Cristos.”    

Articol preluat din cartea Reguli date de Dumnezeu pentru sfințenie de Peter Masters (Editura Făclia, Oradea, 2012).

© Editura Făclia, 2012

Preluarea acestui articol de pe situl Editurii Făclia este strict interzisă fără permisiunea scrisă a editurii

* Vezi Steps for Guidance, Peter Masters, Wakeman Trust, London.