03/05/2016
de către Editura Făclia

Traducere din limba engleză de

Dinu Moga

În Evanghelii întâlnim două învăţături de bază: pocăinţa şi iertarea păcatelor. Amândouă sunt date de Cristos şi obţinute prin credinţă. Prima pe care o vom studia este pocăinţa.

Pocăinţa vine după credinţă şi este un rezultat al credinţei. Omul nu se poate pocăi până n-a acceptat harul Evangheliei. El poate face aceasta numai dacă are credinţă. Când a acceptat Evanghelia, el părăseşte căile lui păcătoase - se pocăieşte. Pocăinţa şi credinţa sunt foarte strâns legate una de cealaltă, dar ele nu însemană acelaşi lucru. Pavel face diferenţă între ele, când scrie: "Pocăinţă faţă de Dumnezeu şi credinţă faţă de Domnul Isus Cristos".

Cuvântul ebraic pentru pocăinţă înseamnă întoarcere sau convertire, în timp ce cuvântul grecesc înseamnă o schimbare a minţii şi a planului. Ambele înţelesuri trebuie incluse în definiţia noastră: pocăinţa este întoarcerea adevărată a vieţii noastre spre Dumnezeu, ca rezultat al temerii sincere de El. Include omorârea firii şi reînnoirea spiritului minţii. Din această definiţie trebuie luat în considerare trei lucruri.

  1. Întoarcerea la Dumnezeu trebuie să însemne mai mult decât o schimbare a acţiunilor exterioare. Inima trebuie schimbată. Tocmai de aceea Ezechiel, când îi încuraja pe oameni să se pocăiască, spunea că pocăinţa este o problemă a inimii "lepădaţi de la voi toate fărădelegile, prin care aţi păcătuit, faceţi-vă rost de o inimă nouă şi un duh nou" (Ezechiel 18:31). Pocăinţa nu este adevărată dacă din inimă nu se îndepărtează răutatea.
  1. Pocăinţa este rezultatul unei frici sincere de Dumnezeu. Un păcătos nici măcar nu se va gândi la nevoia de pocăinţă până în momentul când află că Dumnezeu îl va judeca. Când află că Dumnezeu îl va judeca, conştiinţa lui îl va face să se îngrijoreze şi-l va îndemna să se întoarcă de pe căile lui rele cu pocăinţă. Adevărata convertire începe cu teamă şi cu ură faţă de păcat "întristarea voastră v-a adus la pocăinţă ... când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire" (2 Corin. 7: 9,10).
  1. Prima parte a pocăinţei este omorârea firii. Aceasta reiese din versete cum ar fi: "depărtează-te de rău şi fă binele; caută pacea şi aleargă după ea" (Psalmul 34:14). "Spălaţi-vă deci şi curăţaţi-vă! Luaţi dinaintea ochilor mei faptele rele pe care le-aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul! Învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea" (Isaia 1:16,17). E nevoie să se facă acest lucru pentru că "umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace" (Romani 8:6).

A doua parte a pocăinţei, reînnoirea duhului minţii, este demonstrată prin roada care se vede în viaţa persoanei convertite (vezi Galateni 5:22,23; Filipeni 4:8). Toate aceste lucruri le căpătăm prin unirea noastră cu Cristos. Dacă murim împreună cu El, vechea noastră natură este crucificată şi înviem împreună cu El la o viaţă nouă. Acest fel de pocăinţă nu este o chestiune care ţine un moment, o zi sau un an. Ea ţine toată viaţa. Naşterea din nou înseamnă că creştinul nu mai este controlat de păcat, cu toate că el încă va mai trebui să se lupte cu natura sa păcătoasă. Creştinul nu-şi pierde vechea lui natură, căci aceasta este cea care-l face să mai dorească lucruri rele. El nu poate fi complet eliberat de aceste dorinţe rele decât în momentul când moare. Când spunem că Dumnezeu iartă păcatul înţelegem că El ia vina şi pedeapsa păcatului. El nu îndepărtează prezenţa păcatului. Dar El face ceva care ne va aduce la o biruinţă şi mai mare - El dă credinciosului puterea Duhului de a birui păcatul. Întotdeauna trebuie să ne aducem aminte de slăbiciunile noastre şi de nevoia de a ne bizui pe Duhul Sfânt. În Romani 7 Pavel vorbeşte despre viaţa sa după ce a devenit creştin şi ne arată clar că după convertire păcatul rămâne în noi. Pavel mai simţea încă în el o împotrivire faţă de Legea lui Dumnezeu (v.23). El ştie că nimic bun nu locuieşte în carnea sa (v.18) şi că este mereu în conflict cu păcatul din cauza păcatului care este în el (v.24).

Unii oameni susţin învăţătura că cei ce sunt copiii lui Dumnezeu sunt renăscuţi prin mântuire şi făcuţi nevinovaţi astfel încât, oricât de mult păcătuiesc, ei sunt nevinovaţi înaintea lui Dumnezeu. Pentru că, spun ei, Duhul Sfânt este Cel care locuieşte acum în ei, ei nu mai trebuie să se împotrivească plăcerilor lor. Orice ar face ei acum nu mai este păcat, fiindcă este făcut de Duhul! Dar ce fel de Duh este acesta? Duhul Sfânt nu încurajează crima, imoralitatea, mândria, lăcomia şi înşelătoria. Duhul Sfânt este sursa dragostei, a virtuţii, modestiei, păcii şi adevărului. Duhul Sfânt este dat ca să ne călăuzească în dreptatea lui Dumnezeu.

În 2 Corinteni 7:11 Pavel vorbeşte despre şapte semne care dovedesc că un om s-a pocăit: dorinţa aprinsă de a se păzi împotriva ispitelor păcatului; râvna de a se curăţa de păcat şi strădania de a dovedi în mod practic sinceritatea şi reverenţa sa faţă de Dumnezeu; indignarea, adică mânia împotriva lui însuşi când îşi vede propria păcătoşenie şi nemulţumire înaintea lui Dumnezeu; groaza pe care o simte când se gândeşte la pedeapsa pe care o merită de la Dumnezeul cel drept; dorinţa de a-L asulta pe Dumnezeu; zelul, un efect al cunoaşterii propriei sale tendinţe de a păcătui, care îl face şi mai doritor să-L asculte pe Dumnezeu; ruşinea lăuntrică pe care o simte când se gândeşte la judecata divină a lui Dumnezeu asupra păcatului său şi la pedeapsa pe care ar fi trebuit s-o primească. În concluzie, putem spune că efectele pocăinţei sunt ascultarea de Dumnezeu; dragostea faţă de om; şi o viaţă sfântă şi curată.

Evanghelia este compusă din aceste două lucruri: pocăinţa şi iertarea păcatelor. Strigătul lui Ioan Botezătorul era: "Pocăiţi-vă căci împărăţia cerurilor este aproape" (Matei 3:2); iar învăţătura lui Cristos era asemănătoare: "Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie" (Marcu 1:15).

Biblia ne învaţă că pocăinţa este darul lui Dumnezeu şi nu un efect pe care îl putem noi produce. În Fapte 11:18 se spune că pocăinţa este un lucru pe care-l dă Dumnezeu: "Dumnezeu a dat deci şi neamurilor pocăinţa, ca să aibă viaţa". Acelaşi lucru se spune în 2 Timotei 2:25 "Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului". Dumnezeu îndeamnă pe toţi oamenii să se pocăiască, dar aceste îndemnuri sunt eficiente numai când Duhul Sfânt aduce omul la o viaţă nouă, la naşterea din nou.

Pocăinţa nu este, strict vorbind, cauza mântuirii, dar cele două sunt atât de apropiate încât sunt inseparabile. Biblia vorbeşte despre unii care au fost atât de luminaţi şi au văzut aşa de mult din lumina adevărului lui Dumnezeu, încât nu pot spune că sunt nevinovaţi. Când aceşti oameni şi-au împietrit în mod voit inimile şi au respins harul lui Dumnezeu cu dispreţ, de fapt ei au dispreţuit sângele lui Cristos şi au răstignit din nou pe Fiul lui Dumnezeu (Evrei 6:6). Acest gen de apostaţi nu se pot pocăi şi de aceea nu pot fi mântuiţi. Acest păcat este numit păcat neiertat sau păcatul împotriva Duhului Sfânt.

O examinare a doctrinei romano-catolice despre pocăinţă    

Romano-catolicii spun că pocăinţa este plângerea pentru păcatele din trecut şi evitarea lor în viitor; adică autopedepsire printr-un regret pentru păcat. Ei cred că pocăinţa este o disciplina severă care are ca scop stăpânirea firii şi o formă de pedepsire. Ei nu pomenesc nimic despre reînnoirea lăuntrică a omului şi despre schimbarea vieţii cu adevărat.

Ideea de iertare a păcatelor este foarte importantă. Să încercăm să-nţelegem acum învăţătura romano-catolică şi să vedem ce este greşit în această învăţătură. Aceştia spun că pocăinţa constă în: regret pentru păcat simţit cu inima; mărturisirea păcatului cu gura; şi satisfacerea dreptăţii lui Dumnezeu prin fapte bune. Ei spun că dacă vrem să primim iertarea păcatelor trebuie să îndeplinim aceste trei condiţii.

  1. Regretul pentru păcat. Învăţătura romano-catolică spune că este necesar ca omul să simtă regret şi că acest regret trebuie să fie în suficientă măsură şi perfect. Dar cum poate şti omul dacă regretul său a fost suficient pentru a plăti datoria pe care o are faţă de Dumnezeu? Suntem de acord că omului trebuie să-i pară rău pentru păcatele lui, dar noi nu afirmăm că el poate fi iertat pentru simplul fapt că regretă. Părerea de rău pentru păcat nu este cauza iertării. Speranţa unui păcătos nu este în lacrimile lui, ci în mila lui Dumnezeu. 
  1. Mărturisirea cu gura. Romano-catolicii ne învaţă că păcătosul trebuie să-şi mărturisească păcatele unui preot care apoi va putea să le îndepărteze. Ca să-şi sprijinească învăţătura ei se folosesc în mod greşit de anumite pasaje din Scriptură. Când Cristos i-a trimis pe leproşi la preot, spun ei, lepra este o imagine a păcatului cu care trebuie să te duci la preot. Dar Cristos i-a trimis la preot pe aceşti oameni, ca să împlinească Legea care spunea că în momentul când un lepros era vindecat, vindecarea lui trebuia confirmată de preot. O altă întrebuinţare greşită a Scripturii apare în legătură cu versetul: "Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii" (Iacov 5:16). Aceasta nu înseamnă că mărturisirea păcatelor trebuie făcută în faţa unui om special ales. Este limpede că aici se vorbeşte despre o mărturisire şi o rugăciune mutuală. Din acest verset nu se desprinde nevoia unei relaţii de acest gen între preot şi penitent. Argumentul care spune că legea lui Dumnezeu porunceşte mărturisirea păcatelor, în realitate nu are nici o bază. Mărturisirea în faţa unui preot nu este menţionată în Scripturi şi nici n-a fost inclusă în legea romano-catolică până la începutul secolui al XIII-lea.

Biblia ne învaţă că numai Domnul Dumnezeu ne poate îndepărta păcatele. El le poate uita şi le poate îndepărta din faţa Lui. Noi am greşit faţă de Dumnezeu, deci la El trebuie să mergem după împăcare. Dumnezeu cheamă păcătoşii la scaunul îndurării Sale, deci mila trebuie căutată numai la El. "Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: "Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!" şi Tu ai iertat vina păcatului meu" (Psalmul 32:5). "Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcate şi să ne curăţească de orice nelegiuire" (1 Ioan 1:9).

  1. Satisfacerea dreptăţii lui Dumnezeu prin fapte bune. Învăţătura aceasta spune că omul pocăit poate atrage mila lui Dumnezeu asupra lui prin lacrimi, post, dărnicie şi prin bunătate faţă de alţii. Făcând aceste lucruri se crede că omul plăteşte datoria pe care o are faţă de Dumnezeu; dă socoteală pentru păcatele lui şi îşi câştigă iertarea. Aceşti învăţători spun că, deşi Dumnezeu îndepărtează vina omului, El trebuie să-l pedepsească pe om de dragul disciplinei, dar omul poate evita aceasta prin "satisfacere". Dacă e adevărat acest lucru, atunci mântuirea noastră nu mai depinde numai de mila lui Dumnezeu, ci şi de faptele noastre bune. Contrar acestei idei, Scriptura ne învaţă că iertarea este gratuită. "El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt"(Tit 3:5). Cuvântul "iertare" vorbeşte despre un dar. Când spunem că un creditor a iertat o datorie spunem că el a anulat-o şi că nu mai este nimic de plătit. În acelaşi fel Domnul spune: "Eu îţi şterg fărădelegile, pentru Mine, şi nu-mi voi mai aduce aminte de păcatele tale" (Isaia 43:25).

Romano-catolicii susţin că păcatele pot fi şterse de botez, dar pentru păcatele de după botez trebuie plătit prin fapte satisfăcătoare. Dar Ioan ne spune hotărât: "Dacă cineva a păcătui, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Cristos cel neprihănit" (1 Ioan 2:1). Cristos este avocatul noastru continuu a cărui mijlocire înaintea lui Dumnezeu ne readuce mereu în favoarea Tatălui. Ioan Botezătorul a exclamat: "Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii" (Romani 1:29). Isus singur este Mielul lui Dumnezeu ceea ce înseamnă că El este singura jertfă pentru păcat.

Mai există o altă învăţătură despre păcat care trebuie respinsă - aberaţia că unele păcate sunt scuzabile (neaducătoare de moarte), iar altele aducătoare de moarte. Oamenii care susţin această idee de ordinul ficţiunii afirmă că pentru păcate scuzabile putem plăti cu o simplă repetare a rugăciunii Domnului sau lăsându-se să fim stropiţi cu apă sfinţită etc.. Dar această falsă învăţătură contravine adevăratei învăţături a Scripturii pentru că în Scriptură se spune fără nici o deosebire că: "plata păcatului este moartea" (Rom. 6:23). Când un credincios păcătuieşte, păcatul acela nu va cauza moartea spirituală a credinciosului (cu toate că el o merită), deoarece Dumnezeu este milos şi nu-i condamnă pe acei care sunt în Cristos Isus.

Unul dintre argumentele folosite pentru a sprijini învăţătura "satisfacerii" pentru păcate este găsit în exemplul lui David care a fost pedepsit de Dumnezeu cu moartea Fiului Său după ce David a fost iertat pentru păcatul pe care l-a făcut împotriva lui Urie şi a lui Batşeba. Dar Dumnezeu administrează două feluri de pedepse: de corecţie şi de răzbunare dreaptă. Moartea fiului lui David a fost pedeapsa lui Dumnezeu de corectare nu de revărsare a blestemului Lui.

Alte învăţături romano-catolice

O altă învăţătură pe care o respingem în mod categoric este învăţătura despre indulgenţă. Această învăţătură spune că există merite ale lui Cristos, ale apostolilor şi ale martirilor care sunt depozitate ca o comoară a Bisericii pe care Papa şi episcopii le pot împărţi altor oameni. Dacă doctrina aceasta ar fi adevărată atunci păcatele ar putea fi iertate prim meritele apostolilor şi ale martirilor, dar Biblia spune: "Sângele lui Isus Cristos ne curăţeşte de orice păcat" (1 Ioan 1:7). În Evrei 10:14, ni se spune: "Căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi". Iertarea păcatelor nu poate depinde în nici un fel de sângele martirilor.

Purgatoriul este învăţătura care susţine că după moarte omul trebuie să mai facă o altă "satisfacere" pentru păcatele sale înainte de a putea fi primit de Dumnezeu. Am arătat deja că sângele lui Isus este singurul mijloc de îndepărtare a păcatelor şi că nu mai este nevoie de nici o altă lucrare pentru a "satisface" dreptatea lui Dumnezeu înainte ca păcătosul să fie mântuit. Deci, dacă nu există purgatoriu atunci nu există nici chemarea de a ne ruga pentru oamenii care au murit, pentru că aceştia sunt deja ori primiţi ori respinşi de Dumnezeu. Biblia nu ne spune nicăieri să ne rugăm pentru cei ce au murit.

Articol preluat din cartea Creștinism biblic de John Calvin (Editura Făclia, Oradea, 1998).

© Editura Făclia

Preluarea acestui articol de pe situl Editurii Făclia este strict interzisă fără permisiunea scrisă a editurii

Comment-uri

http://usa-onlineprednisone.net/ - usa-onlineprednisone.net.ankor salbutamol-ventolin-buy.net.ankor http://online-viagracanada.net/
http://usa-onlineprednisone.net/ - usa-onlineprednisone.net.ankor salbutamol-ventolin-buy.net.ankor http://online-viagracanada.net/
http://usa-onlineprednisone.net/ - usa-onlineprednisone.net.ankor salbutamol-ventolin-buy.net.ankor http://online-viagracanada.net/
http://usa-onlineprednisone.net/ - usa-onlineprednisone.net.ankor salbutamol-ventolin-buy.net.ankor http://online-viagracanada.net/
http://usa-onlineprednisone.net/ - usa-onlineprednisone.net.ankor salbutamol-ventolin-buy.net.ankor http://online-viagracanada.net/
http://usa-onlineprednisone.net/ - usa-onlineprednisone.net.ankor salbutamol-ventolin-buy.net.ankor http://online-viagracanada.net/
http://usa-onlineprednisone.net/ - usa-onlineprednisone.net.ankor salbutamol-ventolin-buy.net.ankor http://online-viagracanada.net/
http://usa-onlineprednisone.net/ - usa-onlineprednisone.net.ankor salbutamol-ventolin-buy.net.ankor http://online-viagracanada.net/
http://usa-onlineprednisone.net/ - usa-onlineprednisone.net.ankor salbutamol-ventolin-buy.net.ankor http://online-viagracanada.net/
http://usa-onlineprednisone.net/ - usa-onlineprednisone.net.ankor salbutamol-ventolin-buy.net.ankor http://online-viagracanada.net/
Postare nouă

Cărți electronice Cărți electronice

Conținut coș Conținut coș