Traducere din limba engleză de

Dinu Moga

Trăirea creştină este un subiect vast şi de aceea trebuie să mă limitez în această carte doar la a arăta felul cum trebuie să trăiască un om evlavios. Scriptura are ca scop să ne înveţe să iubim dreptatea şi să învăţăm regulile care ne călăuzesc şi ne păzesc în viaţă de rău.

Ni se spune: "Fiţi sfinţi căci Dumnezeu este sfânt" (Lev. 19:1; 1 Petru 1:16). Sfinţenia trebuie să fie elementul care ne uneşte în părtăşie cu Dumnezeu. Este imposibil să câştigăm părtăşia noastră cu Dumnezeu pe baza propriei noastre sfinţenii, dar noi trebuie să fim sfinţi după cum El este sfânt. Dumnezeu nu poate sta în părtăşie cu necurăţia.

Ca să ne încurajeze la sfinţenie, Scripturile ne spun că Cristos este exemplul nostru. De fapt ne facem vinovaţi de cea mai serioasă nerecunoştinţă dacă pe Dumnezeu îl numim Tatăl nostru, dar nu vrem să trăim după un standard care se cere unor fii de Dumnezeu.

Sunt câteva motive serioase pentru care trebuie să trăim în sfinţenie faţă de Domnul. Cristos şi-a dat sângele pentru noi ca să ne curăţească de orice păcat. Ce greşeală am face dacă ne-am pângări cu şi mai multe alte păcate! Duhul Sfânt a făcut din noi temple ale lui Dumnezeu, iar noi trebuie să păstrăm curat templul Său. Sufletul şi trupul nostru vor primi nemurirea, de aceea trebuie să le păstrăm nepătate pentru ziua aceea.

Creştinul care nu face nici un efort ca să trăiască o viaţă de sfinţenie nu are dreptul să poarte numele de creştin. Pavel spune că astfel de oameni trebuie "să se dezbrace de omul cel vechi ... şi să se îmbrace în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul" (Efeseni 4:22,24). Prin aceasta nu spunem că creştinul este desăvârşit; pentru că nimeni n-ar mai putea să aparţină de drept bisericii, deoarece nimeni nu poate atinge acel standard. Dar standardul sfinţeniei trebuie să fie scopul vieţii noastre.

Lepădarea de sine a creştinului

Dumnezeu ne-a cerut "să aducem trupurile noastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu", şi ne-a spus că aceasta va fi din partea noastră "o slujbă duhovnicească" (Rom. 12:1). Noi nu ne mai aparţinem nouă şi voinţa noastră proprie sau raţiunea noastră nu trebuie să mai controleze faptele noastre. Noi suntem ai Domnului; de aceea, să lăsăm ca înţelepciunea şi voia Sa să stăpânească toate acţiunile noastre. Haideţi să dăm la o parte raţiunea noastră şi să acceptăm controlul Său, pentru că dacă încercăm să lucrăm bazaţi numai pe lumina primită de la propria noastră raţiune, ne pierdem. Dar dacă raţiunea noastră este supusă Duhului Sfânt, noi nu mai trăim pentru noi înşine, ci Cristos trăieşte în noi (Galateni 2:20). Această supunere a raţiunii noastre este exact acea lepădare de sine pe care Cristos o cere de la ucenicii Săi. Având această supunere ca principiu călăuzitor în viaţă orice lăcomie şi autoindulgenţă vor fi îndepărtate.

Pavel evidenţiază această învăţătură, când îi scrie lui Tit: "Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui noastru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Cristos" (Tit 2:11-13). Scopul mântuirii este văzut în versetul următor: "Ca să-şi curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune" (Tit 2:14). Mai întâi Pavel ne încurajează la dragoste, vorbindu-ne despre harul lui Dumnezeu. Apoi el îndepărtează două obstacole - păgânătatea şi poftele lumeşti - care pot împiedica slujirea noastră lui Dumnezeu. Apoi Pavel descrie viaţa creştină prin trei cuvinte: cumpătare, dreptate şi evlavie. Cumpătarea implică abstinenţă, stăpânire şi o întrebuinţare atentă şi sinceră a tot ceea ce ne-a dat Dumnezeu. Dreptatea înseamnă corectitudine şi onestitate în toate relaţiile noastre cu alţi oameni. Evlavia este ceea ce ne face pe noi diferiţi de oamenii lumeşti şi ne uneşte cu Dumnezeu în sfinţenie.

Cei care tânjesc după binecuvântarea lui Dumnezeu şi nu după prosperitatea lumească, nu se vor bizui pe propria lor înţelepciune. Ei nu vor lăcomi la bogăţie şi cinste, ci-i va cere lui Dumnezeu să-i dea lucrurile de care El crede că are nevoie în viaţă. Aceasta este adevărata lepădare de sine.

Purtarea crucii

În Matei 16:24 Domnul ne spune să ne luăm crucea. Prin aceasta El vrea să ne înveţe că există o povară de purtat: greutăţi, muncă grea şi necazuri. Fiul lui Dumnezeu a trebuit să poarte aceste greutăţi, iar creştinii trebuie să fie şi ei încercaţi şi formaţi de ele. "Necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea" (Romani 5:3,4). Dumnezeu a promis că va fi cu noi în suferinţă şi cei ce suferă în felul acesta dovedesc prezenţa Sa. Astfel, crucea pe care trebuie s-o purtăm ne învaţă să nu ne bazăm pe noi, ci pe Dumnezeu.

Nevoia de încredere în Dumnezeu este lecţia principală pe care o învăţăm din suferinţă, dar mai sunt şi altele. Uneori Domnul trimite mari încercări ca să testeze harul pe care ni l-a dat. Pentru acest motiv, lui Avraam i s-a cerut să jertfească pe fiul său Isaac. Aceste mari încercări ale credinţei sunt ca nişte încercări ale focului. "Pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este încercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea la arătarea lui Isus Cristos" (1 Petru 1:7). Dacă în această viaţă avem bunătăţi din abundenţă începem să ne mândrim şi să simţim că nu mai avem nevoie de Dumnezeu. Şi câteodată Dumnezeu este nevoit să ne pedepsească ca să ne corecteze şi să ne îndrepte viaţa. Lucrul acesta ni se spune în Evrei 12:5,6: "Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El. Câci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte". Pe lângă aceasta, suferinţa pe care trebuie s-o îndurăm poate fi prigoană din princina dreptăţii. Este o mare cinste când suferim din pricina lui Cristos. 

În aşteptarea vieţii viitoare

Dispoziţia noastră naturală este să ne placă lumea pe care o cunoaştem. Dumnezeu însă nu vrea ca noi să ne alipim prea mult de ea. Prin necazurile şi greutăţile pe care le întâmpinăm, El ne arată în mod constant cât de deşartă este lumea. Din această disciplină noi profităm cu adevărat când învăţăm că în viaţa aceasta nu putem avea adevărata fericire. Chiar şi lucrurile bune din lumea aceasta nu vor dura veşnic şi, ca să găsim lucruri cu valoare permanentă, trebuie să aşteptăm până când vom ajunge în cer .

Dar chiar dacă nu acordăm mare valoare acestei vieţi prezente, nu trebuie s-o urâm. Viaţa este o binecuvântare pe care ne-o dă Dumnezeu.

Credincioşii trebuie să se gândească la viaţa din cer. Când părăsim această lume suntem cu adevărat liberi. Când suntem pe pământ suntem "departe de Domnul" (2 Cor. 5:6), dar mare va fi bucuria când pe veci ne vom desfăta în prezenţa Sa. Este absolut natural să nu ne placă gândul că vom muri, dar pentru creştin există o lumină care biruie această teamă, deoarece creştinul îşi poate îndrepta gândul spre viaţa de după moarte.

Întrebuinţarea corectă a vieţii prezente    

Pământul nu este locuinţa noastră finală. Lucrurile bune de pe acest pământ trebuie să ne fie un ajutor în călătoria noastră spre cer. Unii oameni evlavioşi şi-au dat seama că aceste lucruri bune pot fi întrebuinţate greşit, ceea ce le poate fura bucuria pe care aceste lucruri le-o poate da. O asemenea atitudine faţa de viaţă poate fi prea austeră, dar excesele trebuie la fel de bine să fie evitate.

Ca să ne călăuzească, Scriptura ne dă reguli generale. Este drept să folosim darurile lui Dumnezeu, când acestea sunt folosite în scopuri bune, adică spre binele nostru. De exemplu: Dumnezeu ne-a dat mai multe feluri de mâncare decât avem nevoie ca noi să ne bucurăm de ele.

Este greşit să crezi că Dumnezeu vrea să avem numai lucrurile care ne sunt strict necesare pentru că o astfel de gândire ne-ar fura bucuria pe care o poate aduce tot ceea ce ne-a dat Dumnezeu.

Articol preluat din cartea Creștinism biblic de John Calvin (Editura Făclia, Oradea, 1998).

© Editura Făclia

Preluarea acestui articol de pe situl Editurii Făclia este strict interzisă fără permisiunea scrisă a editurii